Program ales

Posted in Multe on August 28, 2010 by Dănutz

Primesc un telefon într-o după-masă toridă, de sfârşit de iulie. Sunt convocat fără prea multe detalii la o întâlnire de afaceri în oraş. Mă grăbesc să ajung acasă, nu apuc să mă dichisesc cum trebuie, că doar nu merg la alimentară să cumpăr macaroane, merg la o întâlnire de pretenţii. Chem rapid un taxi, că nu se face să merg pe jos şi să ajung transpirat în cămaşa albă şi pantalonii de doc italienesc. Ajung, ca niciodată, cu 5 minute mai repede de ora programată. Păşesc încrezător, în sfârşit ajung şi eu să intru odată cu toată lumea, fără să îmi atrag priviri deranjate de întârziere. Păşesc şi mă încrunt. În curtea, pe care mi-o imaginam animată, nu era nimeni. După un minut de aşteptare apare persoana care a lansat invitaţia. Cu un zâmbet extrem de larg, suspect de larg, mă întreabă ce mai fac, pe unde, cum, de ce. Am fost învins. Mi se ţeseau în minte tot felul de scenarii. Simţeam în aer şi din grija cu care îşi măsura cuvintele, din suspansul stângaci întreţinut, că mă aştepta o întâlnire grea, o întâlnire în care trebuia să fiu convins de ceva prin orice mijloace. O întreb galant, cât se poate de politicos, dacă nu m-a adus la o reuniune a martorilor lui Iehova, a vânzătorilor piramidali, de vreun fel. Sunt asigurat că nu este cazul, după care răsuflu semi-uşurat. Însă nu trece mult şi aud cum se întoarce discuţia după câteva secunde de linişte: „Dar ştii… Produsele ălora nu sunt chiar aşa rele. Ai încercat vreodată?” O fuck! Din acel moment am fost învins de două ori. Începeau să apară şi alţi zâmbitori şi alţi frezaţi perplecşi, ca mine, nu mai era cale de scăpare. Mii de trăsnete şi fulgere, m-au încolţit, sunt prins între ei, mă vor lega de un stâlp, vor începe să behăie toţi despre avantaje şi bani şi mă vor forţa să semnez adeziunea în organizaţia lor puturoasă de oameni dedicaţi, voi fi târât în săli de sute de locuri să ascult poveşti motivaţionale ale unor lideri, acum de succes, care au început exact ca mine, voi deveni şi eu un obsedat care va trebui să convingă alţi naivi. Nu mai eram doar învins, eram zdrobit deja. S-a dezvăluit şi secretul invitaţiei până la urmă: un nene de succes urma să ne prezinte afacerea lui de succes şi să ne atragă şi pe noi în ea ca să avem şi noi, neştiutorii, amărâţii, parte de succes.

Am intrat în sala răcoroasă, unde eu, în naivitatea mea iniţială îmi imaginam un bufet generos, că şi aşa criza le-a cam rărit. Nu era. Ne aştepta doar un nene mustăcios, cu laptop şi cu ghiul, singur, la o masă ferită, într-un colţ. În rest, totul gol. Suntem îndrumaţi să luăm loc, toţi se feresc şi ajung să stau eu lângă nenea cu succesul. Ne oferă generos ceva de băut, dar instinctele mă opresc să mă las prins în cursă. Cine ştie câte pastile au fost dizolvate în limonadă. Se poate şi fără. Trecem la treabă. Se iniţiază discursul. „Vă plac banii?” Am auzit bine. Asta a fost prima frază. S-a trecut direct la subiect, fără nici o prezentare inutilă, fără formule de curtoazie. Hmm, se părea că va fi o lecţie scurtă şi concentrată despre făcut bani. S-a dovedit, însă, a fi o naivitate în reviriment cea care m-a împins la a crede asta. Lecţia a durat două ore.

Cred că am fost un ascultător tare bun. Văzând pasiunea discursivă a omului, am adoptat un zâmbet subţire şi am clătinat din cap aprobator. I-am dat de înţeles că îl cred şi îl susţin. Mai mult, i-am adresat şi câteva întrebări. „Dar vai… nu îmi vine să cred. Chiar aşa este? Vânzările de tip piramidal au pornit din America? Oamenii voştri sunt întru totul absorbiţi de pasiunea meseriei? Oricine poate deveni milionar în euro în câţiva ani? Ouauu. Mă mai aşteaptă şi o excursie în Caraibe?” Cel mai impresionat am fost când mi s-a spus că la nivelul 3 pot câştiga un pix. Un pix, dar nu de orice fel. Un pix cu sigla companiei inscripţionată în partea superioară, acolo unde apeşi pe buton ca să îi iasă vârful. Şi la nivelul 4 pot câştiga un ghiul. Un ghiul exact ca cel de pe inelarul lui. Iooi. Toată viaţa am visat la ghiul. Tot ce trebuia să fac era să mă înscriu. Evident că am completat fişa de înscriere pentru ca toţi să plecăm împăcaţi. Le scânteiau ochii. Eram o pradă încolţită. Păcat că toate datele din fişa mea erau imaginate. Nu îmi mai aduceam aminte cu exactitate numărul de telefon şi a trebuit să improvizez unul. A doua zi, după ce credeam toată mascarada terminată şi mă reaşezam pe macazul meu de om lipsit de succes, primesc un telefon de la un număr necunoscut. „Dle Dănutz, tu eşti?” „Da.” „Oai, abia am dat de tine… Nu îţi trebuie bani?” „Nu. Am destui.” Ding, ding, ding.

Sebeş

Posted in Multe on Iunie 26, 2010 by Dănutz

E cel mai potrivit loc în care să îţi trăieşti melancolia. Cele mai puternice imagini, pe care le am legate de Sebeş, sunt încărcate de un auriu tăcut, spălat de stropi mărunţi de ploaie. Nu e niciodată mai plăcut decât la crepuscul, să îl traversezi molcom la pas, să îţi hrăneşti izolarea, să nu îl forţezi, să nu îi ceri să ţi se dezvăluie, să îl cunoşti doar ca pe o ibovnică visată. Cel mai bine i se potrivesc serile de toamnă, când este învăluit de fum şi de ceaţă, când miroase a roadă şi basmul se joacă înaintea ochilor tăi, întins peste ancadramente de uşi şi ferestre din stejar vechi, scorojit. Seamănă cu un orăşel nordic, mic, cochet, ordonat şi preaumblat de adieri tăioase de vânt, care îi sporesc alura de aşezare de poveste. Încărcat de istorie, a intrat în atemporalitate şi ia ochii trecătorilor săi dar, în acelaşi timp are grijă să le limiteze şederea la cât e nevoie. Pentru cei care îl locuiesc a rezervat o bună doză de linişte, care se consumă în propriul cămin.

Nu te împunge vreodată cu ceva care să iasă dintr-un cadru aplatizat. Ca să îi cunoşti conformismul îţi va lua mult timp. Ca să îi înţelegi conformismul nu vei reuşi vreodată. Dar orice încercare de abatere îţi va fi uşor ingurgitată şi mistuită. Dacă te apropii prea tare să îi cauţi în tenebre, te va respinge uşor. Dacă vei mai insista, o să îţi pară rău. Aerul emanat, asemănător cu al unui aristocrat de spiţă veche, autosuficient, m-a ţinut la depărtare de el, încă de copil. Speram ca trecerea anilor să mă îndreptăţească să îi gust din secrete. Dar atât cât mi-a permis atunci, a rămas permis şi pe mai târziu.

Corola acestui oraş are un scut al ei, mult prea tare pentru a fi pătruns de ascuţimea oricărui instrument aflat la îndemâna noastră.

Invitaţie

Posted in Multe on Iunie 24, 2010 by Dănutz

Ai lanţ gros de haor la gât?

Vinzi valută în colţ, lângă CEC?

Ai tricou alb, cu burtă?

Bei mai mult şi înjuri mai tare ca Băsescu?

Copiii tăi merg cu cuţite la şcoală?

Nu ştii cine a fost Beethoven?

Asculţi manele la maxim pe telefon şi spargi o sămânţă cu băieţii?

Ai renunţat la şcoală pentru „carieră”?

Nevasta ta vorbeşte cu cuvinte care încep cu „p”?

Conduci BMW tunat?

Te cerţi cu vecinii?

Suferi pentru Dan Diaconescu şi mai dai un gât de bere de tristeţe?

Atunci, eşti de-al nostru. Vino la Sebeş, la noua terasă deschisă în centru. Accesul, doar cu legitimaţie.

Bătrâneţe, *oa*e creţe

Posted in Multe on Iunie 8, 2010 by Dănutz

Dacă era să vină vorba de filme dedicate senectuţii, singura imagine care îmi venea în cap era cea a lui Walter Matthau în Grumpy Old men. Începând cu TIFF 2010, o să îl adaug şi pe Victor Rebengiuc mustăcios în Medalia de onoare. Într-o lume a mişcării perpetue, a energiei răsfrânte sub toate formele, a dinamismului atotstăpânitor, Medalia de onoare te obligă să încetineşti şi să guşti din viaţa molcomă şi plină de neputinţă a doi pensionari bucureşteni.

Pe 1 decembrie 1995, de ziua naţională a Românicii şi ziua în care s-a lansat cu mare pompă ProTv-ul, (sic!) cu culoare-i occidentală, rezervată con-cetăţenilor cu ştaif, Ion I. Ion, pensionar de apartament cu nevastă la fel de inexpresivă ca şi numele pe care îl poartă, primeşte o scrisoare de înştiinţare pentru a-şi ridica o medalie de la MApN. O medalie în semn de recunoştinţă pentru faptele eroice de pe frontul războiului încheiat cu 50 de ani în urmă. După ce îşi frământă bine amintirile şi reconstruieşte fapte de arme mai mult închipuite decât trăite, se răzgândeşte de la a-şi amaneta bucata de metal cu fontiţă, ba chiar o face un centru al existenţei sale condimentate cu votcă Scandic ascunsă în rezervorul de apă al veceului şi fente când vine vorba de plăţile restante la întreţinere.

Pelicula contrapune grotesc, pe toată lungimea sa, visele de preamărire ale mentalului popular, figurate prin statuile îndreptate cu aer eroic înspre cer, prin denumirile acordate spaţiilor publice, realităţii întruchipate de Ion Ion, îmbrăcat în cojoc vechi, cu plasă de rafie, înaintând prin ninsoarea care nu reuşeşte să acopere destul gri-ul urban. Şi fără replică, ţi-ai putea da seama din expresia complet absentă a lui Rebengiuc despre desfăşurarea acţiunii care te poartă printre prototipuri de personalităţi la vârsta a treia. Ca în orice adunare a lor, există cel puţin unul care să se priceapă la tratamente naturiste, există o reuniune placidă cu joc de Remi şi cu bârfe dezumflate dar pline de interes pentru ei. Cel mai savuros rămâne stafiditul Casanova, povestindu-şi aventurile recente şi blagoslovit după îndepărtarea aparatului auditiv cu un „Labagiu bătrân!”.

Imaginea tremurată, obţinută prin folosirea camerei mobile, practicată deja până la saturaţie în cinematografia românească a ultimilor ani, trădează moliciune, spaţiu de manevră şi relativism aproape supărător. Dar ce să-i faci? Suntem la un film cu bătrâni. Un film cu bătrâni, cărora azi tocmai li s-a cam tăiat pensia. Un film cu morocănoşi, cărora orice atenţie din partea unei figuri mai răsărite social le poate smulge un zâmbet de satisfacţie.

R. Peter Călin Netzer, Scenariu: Tudor Voican, Cu: Victor Rebengiuc, Camelia Zorlescu, Constantin Draganescu, Ion Iliescu

(pentru Man.In.Fest, nr. 2/2010)

De mers şi de văzut. Cel puţin o dată…

Posted in Multe on Mai 21, 2010 by Dănutz

De câte ori lumea occidentală produce artistic despre război, o face grandios, eroic, cu ajutorul unei bune măsuri de resurse tehnice (vezi Steven Spielberg cu Saving Private Ryan, Francis Ford Coppola cu Apocalypse Now, Pink Floyd cu The Wall, sau The Doors cu „The Unknown Soldier”). Pentru Idi i Smotri (Du-te şi vezi în varianta română) peliculă lansată  în URSS, la aniversarea a patruzeci de ani de la victoria Aliaţilor asupra puterilor Axei în cel de-al Doilea Război Mondial, algoritmul acesta nu se aplica câtuşi de puţin. Această producţie urmăreşte atrocitatea războiului la cel mai jos nivel, pe feţele oamenilor simpli, care îndură trecerea maşinăriei monstruoase peste vieţile lor fără să lase posibilitatea înfăptuirilor eroice.

Având în vedere anul lansării sale şi poziţionarea geografică, am început apropierea de el rezervat, încordat şi atent pentru a para la timp orice asalt cu soluţie ideologică. Dar, pe măsura alunecării în desfăşurare, am înlocuit temerea cu o desfătare cerebrală aşa cum nu mi-a fost dată de prea multe ori în viaţă. Contrar aşteptărilor, nu există nici urmă de propagandă sau încercări de impunere brutală a unor idei prefabricate. Apelul se face către valori morale primordiale şi precede cu mult orice construcţie politică. Efectul rezultat de aici este năucitor şi îl întrece chiar şi pe cel stârnit de Lista lui Schindler.

Idi i smotri este cu siguranţă un film la care nu te poţi uita cu copiii şi nici chiar cu nevasta, decât dacă te simţi în stare de o bună porţie de consiliere post-vizionare. Titlul, nefericit adaptat la Go and see pentru varianta distribuită internaţional (Come and See pentru America şi Regatul Unit), face trimitere la capitolul 6 al Apocalipsei lui Ioan: „Şi când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul fiinţei a patra, zicând: Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce şedea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el…” Sub acest îndemn, regizorul rus Elem Klimov ne poartă într-un peisaj auster, de război epuizant, în Bielorusia anului 1943. Începutul peliculei îl are în centru Floria, un adolescent care îşi pregăteşte terenul pentru înrolarea în armata luptătorilor partizani. Înregistrat cu camera mobilă, tot filmul este construit ca o relatare a percepţiilor micului Floria, de la imagine la sunet, de la avântul cu care începe o viaţă sperat glorioasă până la repugnarea şi groaza impuse de ororile care însoţesc indisolubil politica de ocupaţie germană. Peisajul şi persoanele care îl animează prin înfăţişarea şi vestimentaţia lor crează puternice emoţii coşmareşti. Bielorusia a avut parte de cel mai aspru regim de ocupaţie german dintre toate republicile sovietice începând cu 1941, anul invaziei şi până la retragera trupelor, din 1944. Pierderile umane suferite au fost estimate între un sfert şi o treime din totalul populaţiei existente la acea dată. Oskar Dirlewanger, brutalul comandant SS, care a condus brigada care i-a preluat numele, pe frontul estic, este evocat prin existenţa animalului de companie care se mişcă frenetic pe parcursul unei execuţii în masă. Cele 140 de minute cât durează, filmul ne poartă prin umezeala şi mizeria unei lumi în plină experienţă apocaliptică. Imaginile încărcate de simbol şi coloana sonoră care le însoţeşte excede trăirea realistă, crescând treptat în mintea privitorului cu mult după terminarea proiecţiei.

În călătoria lui, Floria urmează un parcurs al iniţierii dar nicidecum unul care să îl poarte în normalitate. Plecat cu mari speranţe de lângă mama şi cele două surori mai mici, ajunge să se alăture partizanilor adăpostiţi în pădure, dar curând entuziasmul îi este retezat. Rămas în urma acestora, drumul său ia o altă direcţie şi întors acasă, este împuns de imaginea păpuşilor surorilor lui, aliniate sugestiv pe podea cu muşte zumzăind asupră-le. Nu aderă la niciun grup, singura apropiere umană pe care o experimentează fiind cu Glasha, o fată de vârsta sa, care îl însoţeşte prin absurdul ambiental. Scena ploii din pădure, poate singura de adevărată desfătare de pe tot parcursul filmului este împărtăşită de cei doi într-o bucurie care ar trebui să cureţe toată groaza sădită împrejur, însă nu durează decât puţin. În prima jumătate a filmului, Floria descoperă continuu într-un ritm lent, apăsat şi plin de simbol şi de fiecare dată izbucneşte în icnete de plâns după consumarea unui segment. Existenţa populaţiei indigene este supusă unui viol continuu, care, deşi nu expus explicit, este perceput de privitor cu prisosinţă. Imaginea puternică ţine locul replicii la care se mai adaugă o muzică hipnotică şi un zumzăit al unui avion care apare de câteva ori, servindu-ne o încărcătură de semnificaţie. A doua jumătate a filmului oferă explozii de acţiune în mod susţinut, cu un Floria îmbătrânit înainte de vreme, hipnotizat, nu doar ca personaj, ci, şi în realitate. Arma pe care o poartă băiatul, devenită un camarad de război, îngrijită cu atenţie atunci când i se rupe patul, se descarcă de-abia la sfârşit, pentru prima dată, când ochind chipul lui Hitler într-un tablou aruncat pe marginea drumului într-o baltă, desfăşoară în sens invers existenţa dictatorului până la momentul prunciei acestuia, unde se opreşte. Istoria nu poate fi schimbată.

Idi i smotri este ultimul film al lui Klimov, care după afirmaţia ulterioară: „mi-am pierdut interesul de a face filme. Am simţit că tot ce a fost posibil a fost deja realizat”, a dat cea mai potrivită evaluare a producţiei sale.

(pentru Man.In.Fest, nr. 2/2010)

Time

Posted in Multe on Aprilie 12, 2010 by Dănutz

După-amiaza în care te trezeşti energizat te face să te întrebi dacă nu cumva eşti teleportat în America. Eşti solar, ai un zâmbet larg, răspunsuri pentru toţi şi nervul refăcut. Pe deasupra, îţi miroase a curat şi toate lucrurile în jurul tău sunt ordonate, participă la înălţarea ta. Simţi că ai atâta energie încât te-ai apuca să recuperezi tot ce n-ai făcut o săptămână întreagă. Simţi că ai creativitate cât să scrii un roman, două articole ştiinţifice şi să mai şi citeşti ceva alambicat, să înveţi despre ultimele tendinţe în cercetările sociale. Cele mai grele filme sunt destinate momentelor de acest fel. Te simţi în stare să descoperi sensuri şi simboluri în artă, îţi vin idei de afaceri, îţi aştepţi musafiri neinvitaţi, parcă ai face şi un pic de mişcare. Este totuşi duminică după-masa şi până să îţi termini cel mult încălzirea, cântă Time de la Pink Floyd. It’s the english way… Până la urmă n-ai reuşit nimic mai mult decât să aprinzi calculatorul şi să te întorci din nou la somn în tot intervalul după-amiezii duminicale.

Hometown, good old

Posted in Multe on Ianuarie 13, 2010 by Dănutz

Trăiesc într-un oraş de tâmpiţi legitamaţi, asta în caz că mai încape îndoiala pe undeva. Tâmpiţi dintre care fac şi io parte, numai că nu îmi mai găsesc legitimaţia. Duminică noaptea pe la miez, când era ceaţa mai deasă, circula un moped bâzâind ca un mixer dintr-un cap în altul al oraşului. Eu eram cel din spate, ca să lămuresc şi ultimele 5 persoane care încă nu au aflat. Am ieşit ca să încalc toate regulile de circulaţie, mai puţin aia cu liniile de tramvai, după cum bine mi-a explicat cârmaciul ciclomotorului.

Era noapte groasă şi 200 de kile se pierdeau propulsate de acelaşi motor bâzâind, în adâncurile ceţii…

Data viitoare o să ies îmbrăcat în Batman şi dacă nici aşa n-o să reuşesc să impresionez păsăretul vernacular, n-o să mă mai adresez aşa frumos dumneavostră, boiarilor.