Archive for the Oameni şi locuri Category

Rareş

Posted in Multe, Oameni şi locuri on Octombrie 16, 2008 by Dănutz

Rareş a fost de curând la un concert Sarmalele Reci la care eu nu am putut merge. Şi tot de curând Rareş s-a gândit serios să scrie pe blog. Dar cum nu a avut curaj să îşi înfiinţeze unul individual, s-a aciuit pe lângă al meu. De aici înainte, pentru cât timp va vrea şi până când o să vrea să mă concureze direct cu un blog propriu, o să aibă categoria lui pe pagina mea. Aştept aplauze. Mulţumesc.

Şi cum nici un serviciu nu trece fără un favor ca răsplată, Rareş va fi cel care o să îmi ţină locul atunci când io o să fiu prea beat să debitez ceva coerent sau când o să fiu plecat în lumea viselor, sau când îmi tai unghiile de la picioare.

Rareş e tipul pe care îl întâlneşti ocazional în alimentară, de fiecare dată însoţit, responsabil, departe de raionul de spirtoase sau de tutun. Latura sa artistică l-a împins spre o viaţă destrăbălată în prima tinereţe, erijându-se într-un exponent cu calităţi de lider între sălbaticii şi zănaticii locuitori de aceeaşi vârstă cu el din oraşul natal. Mai târziu, pletele şi muzica urlătoare care răzbătea din camera lui i-au câştigat respectul şi din partea vecinilor şi a maturilor cu probleme generate de joburile istovitoare, deveniţi astăzi pensionari atotştiutori.
De pe acum începeau să se zărească firimituri necoagulate ale corectitudinii ce îl va caracteriza câţiva ani mai târziu. Decide să îşi continue studiile, fapt care îi dă prilejul pentru o dezvoltare a personalităţii polivalente şi la o întâlnire cu mine într-o seară geroasă din anul doi. De aici începe o serie de escapade în nopţile lungi care se sfârşeau cu mituirea portarului la întoarcerea în camera căminului de băieţi cu o fufă. Sau două. Nopţile dormite sub mesele barurilor de mâna a treia, cu miros de pişat, i-au dat ocazia să perceapă societatea în toată plenitudinea. Ziua la şcoală, cu dicţionarul de neologisme (ed.a II-a) în mână, pe care l-a şi citit de trei ori şi figura de intelectual ochelarist l-au ajutat să treacă sesiunile cu nota 10 cu felicitări de fiecare dată. Aceasta poate fi şi cauza pentru care a fost dat afară din formaţia rock pe care o conducea, după propriile afirmaţii, „cu multă dexteritate şi un pic de geniu spre culmile înalte ale afirmării internaţionale”. A urmat o carieră solo în muzică, oferind şi consultanţă unor formaţii umile care i-au bătut întâmplător la uşă. Dintre acestea, unele au fugit fără să-şi plătească onorariile pentru serviciile acordate sau au dus o politică mârşavă de negociere reuşind să obţină de la el preţuri jignitoare, de 5 RON per album. Ultimul dintre acestea s-a vândut în peste 2 milioane de copii, de la lansarea sa în 10 septembrie. Şi numărul e în continuă creştere. Toate „normalităţile” relatate, tolerate de societate, l-au determinat pe Rareş să se retragă în colţul său ferit, unde debitează filosofie. Astăzi are principii de la care nu se abate. Nu se mai uită după puştoaice de liceu.

Astăzi e inginer.

Ha

Posted in Multe, Oameni şi locuri on Iunie 10, 2008 by Dănutz

Am fost plecat. Am fost în ţara unde se mănâncă macaroane la felul principal asortate cu garnitură de macaroane şi la desert primeşti tot macaroane. În ţara în care ţâţele la 14 ani îs mai mari ca alea de 23 ani din ţara ta. Da’ nu mai tari. 😉 În ţara în care toată lumea strigă. În ţara în care umbli vreo 200 de km după internet şi când îl găseşti îl primeşti cu linguriţa. În ţara în care se agaţă conştiincios şi cu pudoare. În ţara pe care încep să o cam uit. Şi când m-am întors, nu mi-am refuzat o Rapsodie Română, pe care încă o mai ascult.

Azi am concluzionat că dacă nu îmi placi de dimineaţă, seara, oricât aş fi de beat, nu poţi trece mai departe de cel mult nivelul toleranţei.

Acum vă las cu Italia. Io mă duc să dorm.

Phoebe

Posted in Multe, Oameni şi locuri on Aprilie 5, 2008 by Dănutz

Pe Phoebe n-o cunosc. Dar Phoebe este aseistă, pr-istă, marketing-istă, advertising-istă, blog-istă, ong-istă, şi socializează mult. În timpul summitului a plecat acasă şi la Roblogfest şi-a făcut poze cu o grămadă de lume. Mai pot să vă zic despre ea că a avut broască ţestoasă, a făcut sex în tren (să nu mai spuneţi la nimeni!) şi a mers la Free Hugs.

Când îi văd blogul mă ia instantaneu dorul de Bucureşti. Şi simt studenţie activă. Dacă am greşit cu ceva, mă supun cu umilinţă dreptei ei judecăţi. 😛

Ce-mi place poza asta… pfuii

Wanna ride my bicycle

Posted in Multe, Oameni şi locuri on Martie 20, 2008 by Dănutz

Ies din casă pe seară. Astă seară. Doi tuzgureni în faţa casei, în maşina lor de tuzgureni scriau o amendă unui copil cu o bicicletă. Şi o puştoaică lângă el. No acum, io nu văd de ce i-ar fi putut da amenda. Că nu avea far? Că a depăşit viteza legală? Că îşi futea fata pe bicicletă? Sau că le făcea pe toate în acelaşi timp… (na că am zis-o şi pe asta). Aş fi vrut şi io să iau o amendă aşa dar ce să-i fac dacă mi s-a furat bicicleta? Se aude acolo? Dacă îmi aduceţi bicicleta înapoi, vă fac de o amendă şi io măi fraţilor. Şi poate aveţi noroc să recidivez.

Să nu uit: tot astăzi am aflat că la birou nu se vorbea despre sex şi marijuana înainte să vin eu acolo. Vedeţi vreo legătură?
Dar tu Oana?

Same old

Posted in Multe, Oameni şi locuri on Martie 3, 2008 by Dănutz

Este un oraş după dealuri pe care îl adoram în liceu. De care îmi era dor dacă stăteam mai mult de o săptămână departe de el. Şi acum e un oraş în care mai stau cu greu 2 luni la rând. Şi când am insomnie îi cutreier străzile sau îi dau să asculte o Rapsodie Română. Şi tot ăstuia îi dau să-mi asculte nevroza cu miros elitist pe care o primesc mai apoi scuipată în ceafă, plină de soluţie capitalistă. Seara asta îmi vinde pixuri cu scris invizibil. Seara asta a puţit a pişat. Puţin.

Bă… marţienii.
Vin după noi. Tu vezi mă? Dacă nu era înnorat, să-mi bag p*la de nu se vedea mai bine.

Ardealul

Posted in Multe, Oameni şi locuri on Noiembrie 8, 2007 by Dănutz

Ardealul văzut de din-afară e un loc restrâns ca suprafaţă. Răcoros, bine mirositor şi plin de verdeaţă, ceea ce poate şi duce la mireasmă. E plin de castele care poartă istorie sub zidurile groase şi un aer apăsat, rece între ele. Ropotul copitelor de cai la galop se poate auzi dacă pui urechea pe pământul odihnit.

Oamenii care populează aceste locuri sunt calmi şi lenţi la vorbă, vorbă ce răsună în jur ca un clopot de biserică veche. Mâncarea lor e gustoasă, întotdeauna săţioasă, pregătită în casă, pe foc de lemne, aduse din pădurea de brad. Numai aici poţi mânca o supă de tăiţei, sarmale din carne afumată, un caş alb înţesat cu găuri mici şi egale, o pâine coaptă pe vatră de cărămidă, să simţi că nu mai vrei vreodată să schimbi meniul.

Somnul aici este odihnitor, pe paturi înalte, acoperite de cearşafuri albe, groase şi aspre. Sub cap ai o pernă mare cât două, albă, pe care firul negru ia forma unei împletituri. Stând pe spate vezi deasupra grinzile groase în tavan, al căror lemn parfumează fericit camera. Dimineaţa te trezeşti cu apa rece de la fântâna sau izvorul de lângă casă.

Ăsta-i Ardealul meu, Ardealul din sufletul meu.

Când eram pe uliţă

Posted in Multe, Oameni şi locuri on Octombrie 2, 2007 by Dănutz

adventurers_by_babykiboko.jpg

Primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am născut cred că a fost să strig „Nu vreau să îmbătrânesc!” Dar nu mai aveam ce face. Am avut o copilărie. O copilărie în care am fost copil. Am fost rău, câteodată neascultător, speriat, ameninţat şi învăţat. Atunci am avut nişte porniri belicoase care s-au estompat în timp, după ce am văzut că există destulă suferinţă, fără să mai fie nevoie şi de aportul meu.

Nu ştiu când am devenit aşa grav. Aveam confidenţe cu tot felul de oameni şi la un moment dat, cred că din imitaţie, am ascultat nişte muzici care mi-au displăcut un pic mai târziu. Aveam mulţi copii pe stradă, unii cu porecle inspirate ca Mangală/Mangău, Castană, Şorlic, Bulină, Mistreţ, Răţoi, şi omul care nu avea nevoie de poreclă: Ricky. Ricky era un fel de „Tatăl lor”, al băieţilor „mari” de pe stradă. Un lider de geniu care concepea şi executa cu ajutorul amărâţilor de lângă el cele mai neimaginate măgării. El avea planşa cu rotile, pe care ceilalţi erau condamnaţi să o împingă, evident cu el şezând pe ea. Şi dacă băieţii erau cuminţi, mai puneau şi ei mâna pe ea. Dar până să se hotărască între ei cine să stea şi cine să împingă, venea Ricky şi o recupera. Tot ei aveau colecţii filatelice foarte îngrijite, ceea ce mai târziu s-a tradus în teancuri de abţibilde de la guma Turbo. Şi la orice schimb de timbre, cine altcineva decât Ricky, ieşea în câştig. Tot ei, sub inspiraţia magistrului, „confecţionau” pocnitori cu catran de chibrituri şi pungi de nailon. Sigur de astea nu ştiţi. 😉 Matahala de Ricky aducea cretă de la şcoală cu care desenau pe asfalt cei mari, noi cei mici fiind condamnaţi la bucăţi de cărămidă. Şi tot Ricky mi-a evidenţiat prima dată conceptul de auto-sugestie. Aveam nevoie de ajutor să merg pe bicicletă. Singura dată când Ricky m-a sprijinit mi-a explicat să pedalez tare. Am făcut-o şi am mers o bucată bună de drum până când l-am întrebat ceva. Dar el nu răspundea. Când am întors capul, am văzut că nu mai era în spatele meu să mă susţină. Instantaneu m-am dezechilibrat şi am căzut. Ricky era şi un maestru al bătăii. Folosea patentul pentru operaţii mai delicate. Cu un cauciuc de bicicletă a pus o piedică unui bătrân care avea în plasă două sticle de lapte. Nu am văzut faza dar am râs în hohote când mi-a povestit-o. Şi râd şi acum rememorând.

Copii fiind, aveam vorbe de copii: „îţi dai talente”, „cine zice ală îi ca măgarul din lămâi” (asta mă scotea din sărite) sau formule pentru a alege echipele la diferite jocuri. Eram toată ziua pe stradă şi nu aveam maniere. M-a frapat la un moment dat o fetiţă în grădiniţă care a răspuns politicos unui coleg sau chiar mie după o adresare mai brută. Era bine să nu arăţi că-ţi plac fetiţele, sau de care îţi plăcea. Ajungeai să înduri oprobiul masculinităţii.

Astăzi mulţi nici măcar nu mai locuiesc pe stradă. Ricky e în Germania, nu l-am mai văzut de ani de zile, alţii o ard prin Spania şi unii chiar sunt părinţi. Nu vreau să îmbătrânesc dar trebuie să mă păstrez între copiii mei.