Arhivă pentru Aprilie, 2017

Fabrica de mușchi

Posted in Multe on Aprilie 27, 2017 by Dănutz

– Întoarcerea pe meleagurile pe care nu le-am mai văzut de o căruță de vreme m-a umplut de fantezie și de efuziune poetică, ieri. A fost mirobolant, a fost verde, a fost plin de aer curat pe care l-am inhalat în plămânii prea stătuți.

– Eh, căcat. A fost o ieșire scurtă, la marginea orașului mic.

– Mic, dar fioros. S-a transformat, meștere. S-a făcut bengos. Și-a tras autostradă prin spatele străzilor mărginașe și înguste, și-a mai colorat casele și și le-a mai extins. Și-a înmulțit numărul de mașini parcate în fața porților și și-a mai agățat câte o tăblie de reclamă pentru serviciile oferite de câte un liber profesionist. Și-a transformat fabrica de piele în fabrică de mușchi, cu sclipici la intrare. Știi ce mi-a plăcut cel mai mult? Oamenii au siguranța aia pe care o au avut-o și strămoșii lor, că ei fac totul bine. Știu ei ce e de făcut, nu trebuie să le zică nimeni. Și nici ei nu își prea zic. Pentru că răspunsurile sunt date. Întrebările nu se potrivesc în orânduirea asta așezată a lor. Nu le prea pasă cum se trăiește pe altundeva, la ei pe plai nu se poate altfel. Au pe fețe limpezimea tihnită pe care o are țăranul sfârșit de oboseală după ce se întoarce seara de la câmp. Și-a făcut el treaba și în acea zi. La cei de acum și de aici, coordonatele sunt instituite precis: tinerii vor să facă mușchi, mai maturii vor să se uite la TV, puradeii se pot juca în șanțul care se tot construiește de câțiva ani cu bani europeni, deși i s-a depășit demult termenul. Putem face o pauză și reluăm cu alt subiect dacă ieșirea de ieri nu îți oferă destul material pentru a scrie un text rezonabil.

– Continuă să-mi zici, te rog. De data asta voi scrie așa cum îți ies cuvintele. Nu voi mai șlefui la ele. Nu voi stabili nici măcar un fir de ghidaj. Nici sens nu o să dau înlățuirii care va ieși. Nici nu o să le mai dau condimentul nobil care va face cititorul să râdă când trece cu ochii peste ele. Va fi un text rupt, scuipat parcimonios și protocolar printre dinții strânși, ca o nuvelă postmedernistă rusească. Rațiunea ta își permite un moment de vacanță. Nu e nevoie să te forțezi la gândire. Gura ta poate vorbi și fără să îți chinui mintea.

– Mă întorc în copilăria mea, când mă jucam cu alți copii într-o sală de sport care se tot construia și nu se mai termina. Sala aceea a fost un etern șantier în construcție cât ne-a durat copilăria. După ce s-au apucat oamenii mai serios și au terminat construcția, a fost gata și copilăria noastră. A mea și a copiilor celorlalți de pe stradă. Nici fabrica de piele nu era departe de casă. Dar fabrica avea porțile închise și tot timpul pufăia și zuruia. Impresia pe care mi-o lăsa era că acolo se face ceva important. Becurile erau aprinse și în întunericul nopții. Era păzită la porțile ei mari de fier. Doar trecând pe lângă ea mă cuprindea teama de a nu face ceva rău, de a nu încălca o regulă. Aseară când am trecut iar pe lângă ea, am văzut că nu mai erau porțile acelea mari. Au fost scoase și a rămas un gol imens în locul lor și în curtea pe care o ascundeau. Nu mai zuruia, nu mai pufăia. Parcă își găsise după atâția ani liniștea și stătea cuviincioasă, fără să mai dea fiori celor care treceau pe aproape. La parter, totuși, era mai tare luminată decât îmi aduceam aminte. Da. De data asta era o lumină mai puternică și mai caldă. Pe o lățime considerabilă pe fațada ei stătea scris cu litere sclipicioase ”Ovy Golden Gym”. Fabrica de piele s-a transformat în fabrică de mușchi.