Arhivă pentru August, 2010

Program ales

Posted in Multe on August 28, 2010 by Dănutz

Primesc un telefon într-o după-masă toridă, de sfârşit de iulie. Sunt convocat fără prea multe detalii la o întâlnire de afaceri în oraş. Mă grăbesc să ajung acasă, nu apuc să mă dichisesc cum trebuie, că doar nu merg la alimentară să cumpăr macaroane, merg la o întâlnire de pretenţii. Chem rapid un taxi, că nu se face să merg pe jos şi să ajung transpirat în cămaşa albă şi pantalonii de doc italienesc. Ajung, ca niciodată, cu 5 minute mai repede de ora programată. Păşesc încrezător, în sfârşit ajung şi eu să intru odată cu toată lumea, fără să îmi atrag priviri deranjate de întârziere. Păşesc şi mă încrunt. În curtea, pe care mi-o imaginam animată, nu era nimeni. După un minut de aşteptare apare persoana care a lansat invitaţia. Cu un zâmbet extrem de larg, suspect de larg, mă întreabă ce mai fac, pe unde, cum, de ce. Am fost învins. Mi se ţeseau în minte tot felul de scenarii. Simţeam în aer şi din grija cu care îşi măsura cuvintele, din suspansul stângaci întreţinut, că mă aştepta o întâlnire grea, o întâlnire în care trebuia să fiu convins de ceva prin orice mijloace. O întreb galant, cât se poate de politicos, dacă nu m-a adus la o reuniune a martorilor lui Iehova, a vânzătorilor piramidali, de vreun fel. Sunt asigurat că nu este cazul, după care răsuflu semi-uşurat. Însă nu trece mult şi aud cum se întoarce discuţia după câteva secunde de linişte: „Dar ştii… Produsele ălora nu sunt chiar aşa rele. Ai încercat vreodată?” O fuck! Din acel moment am fost învins de două ori. Începeau să apară şi alţi zâmbitori şi alţi frezaţi perplecşi, ca mine, nu mai era cale de scăpare. Mii de trăsnete şi fulgere, m-au încolţit, sunt prins între ei, mă vor lega de un stâlp, vor începe să behăie toţi despre avantaje şi bani şi mă vor forţa să semnez adeziunea în organizaţia lor puturoasă de oameni dedicaţi, voi fi târât în săli de sute de locuri să ascult poveşti motivaţionale ale unor lideri, acum de succes, care au început exact ca mine, voi deveni şi eu un obsedat care va trebui să convingă alţi naivi. Nu mai eram doar învins, eram zdrobit deja. S-a dezvăluit şi secretul invitaţiei până la urmă: un nene de succes urma să ne prezinte afacerea lui de succes şi să ne atragă şi pe noi în ea ca să avem şi noi, neştiutorii, amărâţii, parte de succes.

Am intrat în sala răcoroasă, unde eu, în naivitatea mea iniţială îmi imaginam un bufet generos, că şi aşa criza le-a cam rărit. Nu era. Ne aştepta doar un nene mustăcios, cu laptop şi cu ghiul, singur, la o masă ferită, într-un colţ. În rest, totul gol. Suntem îndrumaţi să luăm loc, toţi se feresc şi ajung să stau eu lângă nenea cu succesul. Ne oferă generos ceva de băut, dar instinctele mă opresc să mă las prins în cursă. Cine ştie câte pastile au fost dizolvate în limonadă. Se poate şi fără. Trecem la treabă. Se iniţiază discursul. „Vă plac banii?” Am auzit bine. Asta a fost prima frază. S-a trecut direct la subiect, fără nici o prezentare inutilă, fără formule de curtoazie. Hmm, se părea că va fi o lecţie scurtă şi concentrată despre făcut bani. S-a dovedit, însă, a fi o naivitate în reviriment cea care m-a împins la a crede asta. Lecţia a durat două ore.

Cred că am fost un ascultător tare bun. Văzând pasiunea discursivă a omului, am adoptat un zâmbet subţire şi am clătinat din cap aprobator. I-am dat de înţeles că îl cred şi îl susţin. Mai mult, i-am adresat şi câteva întrebări. „Dar vai… nu îmi vine să cred. Chiar aşa este? Vânzările de tip piramidal au pornit din America? Oamenii voştri sunt întru totul absorbiţi de pasiunea meseriei? Oricine poate deveni milionar în euro în câţiva ani? Ouauu. Mă mai aşteaptă şi o excursie în Caraibe?” Cel mai impresionat am fost când mi s-a spus că la nivelul 3 pot câştiga un pix. Un pix, dar nu de orice fel. Un pix cu sigla companiei inscripţionată în partea superioară, acolo unde apeşi pe buton ca să îi iasă vârful. Şi la nivelul 4 pot câştiga un ghiul. Un ghiul exact ca cel de pe inelarul lui. Iooi. Toată viaţa am visat la ghiul. Tot ce trebuia să fac era să mă înscriu. Evident că am completat fişa de înscriere pentru ca toţi să plecăm împăcaţi. Le scânteiau ochii. Eram o pradă încolţită. Păcat că toate datele din fişa mea erau imaginate. Nu îmi mai aduceam aminte cu exactitate numărul de telefon şi a trebuit să improvizez unul. A doua zi, după ce credeam toată mascarada terminată şi mă reaşezam pe macazul meu de om lipsit de succes, primesc un telefon de la un număr necunoscut. „Dle Dănutz, tu eşti?” „Da.” „Oai, abia am dat de tine… Nu îţi trebuie bani?” „Nu. Am destui.” Ding, ding, ding.