Bătrâneţe, *oa*e creţe

Dacă era să vină vorba de filme dedicate senectuţii, singura imagine care îmi venea în cap era cea a lui Walter Matthau în Grumpy Old men. Începând cu TIFF 2010, o să îl adaug şi pe Victor Rebengiuc mustăcios în Medalia de onoare. Într-o lume a mişcării perpetue, a energiei răsfrânte sub toate formele, a dinamismului atotstăpânitor, Medalia de onoare te obligă să încetineşti şi să guşti din viaţa molcomă şi plină de neputinţă a doi pensionari bucureşteni.

Pe 1 decembrie 1995, de ziua naţională a Românicii şi ziua în care s-a lansat cu mare pompă ProTv-ul, (sic!) cu culoare-i occidentală, rezervată con-cetăţenilor cu ştaif, Ion I. Ion, pensionar de apartament cu nevastă la fel de inexpresivă ca şi numele pe care îl poartă, primeşte o scrisoare de înştiinţare pentru a-şi ridica o medalie de la MApN. O medalie în semn de recunoştinţă pentru faptele eroice de pe frontul războiului încheiat cu 50 de ani în urmă. După ce îşi frământă bine amintirile şi reconstruieşte fapte de arme mai mult închipuite decât trăite, se răzgândeşte de la a-şi amaneta bucata de metal cu fontiţă, ba chiar o face un centru al existenţei sale condimentate cu votcă Scandic ascunsă în rezervorul de apă al veceului şi fente când vine vorba de plăţile restante la întreţinere.

Pelicula contrapune grotesc, pe toată lungimea sa, visele de preamărire ale mentalului popular, figurate prin statuile îndreptate cu aer eroic înspre cer, prin denumirile acordate spaţiilor publice, realităţii întruchipate de Ion Ion, îmbrăcat în cojoc vechi, cu plasă de rafie, înaintând prin ninsoarea care nu reuşeşte să acopere destul gri-ul urban. Şi fără replică, ţi-ai putea da seama din expresia complet absentă a lui Rebengiuc despre desfăşurarea acţiunii care te poartă printre prototipuri de personalităţi la vârsta a treia. Ca în orice adunare a lor, există cel puţin unul care să se priceapă la tratamente naturiste, există o reuniune placidă cu joc de Remi şi cu bârfe dezumflate dar pline de interes pentru ei. Cel mai savuros rămâne stafiditul Casanova, povestindu-şi aventurile recente şi blagoslovit după îndepărtarea aparatului auditiv cu un „Labagiu bătrân!”.

Imaginea tremurată, obţinută prin folosirea camerei mobile, practicată deja până la saturaţie în cinematografia românească a ultimilor ani, trădează moliciune, spaţiu de manevră şi relativism aproape supărător. Dar ce să-i faci? Suntem la un film cu bătrâni. Un film cu bătrâni, cărora azi tocmai li s-a cam tăiat pensia. Un film cu morocănoşi, cărora orice atenţie din partea unei figuri mai răsărite social le poate smulge un zâmbet de satisfacţie.

R. Peter Călin Netzer, Scenariu: Tudor Voican, Cu: Victor Rebengiuc, Camelia Zorlescu, Constantin Draganescu, Ion Iliescu

(pentru Man.In.Fest, nr. 2/2010)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: