Arhivă pentru Mai, 2010

De mers şi de văzut. Cel puţin o dată…

Posted in Multe on Mai 21, 2010 by Dănutz

De câte ori lumea occidentală produce artistic despre război, o face grandios, eroic, cu ajutorul unei bune măsuri de resurse tehnice (vezi Steven Spielberg cu Saving Private Ryan, Francis Ford Coppola cu Apocalypse Now, Pink Floyd cu The Wall, sau The Doors cu „The Unknown Soldier”). Pentru Idi i Smotri (Du-te şi vezi în varianta română) peliculă lansată  în URSS, la aniversarea a patruzeci de ani de la victoria Aliaţilor asupra puterilor Axei în cel de-al Doilea Război Mondial, algoritmul acesta nu se aplica câtuşi de puţin. Această producţie urmăreşte atrocitatea războiului la cel mai jos nivel, pe feţele oamenilor simpli, care îndură trecerea maşinăriei monstruoase peste vieţile lor fără să lase posibilitatea înfăptuirilor eroice.

Având în vedere anul lansării sale şi poziţionarea geografică, am început apropierea de el rezervat, încordat şi atent pentru a para la timp orice asalt cu soluţie ideologică. Dar, pe măsura alunecării în desfăşurare, am înlocuit temerea cu o desfătare cerebrală aşa cum nu mi-a fost dată de prea multe ori în viaţă. Contrar aşteptărilor, nu există nici urmă de propagandă sau încercări de impunere brutală a unor idei prefabricate. Apelul se face către valori morale primordiale şi precede cu mult orice construcţie politică. Efectul rezultat de aici este năucitor şi îl întrece chiar şi pe cel stârnit de Lista lui Schindler.

Idi i smotri este cu siguranţă un film la care nu te poţi uita cu copiii şi nici chiar cu nevasta, decât dacă te simţi în stare de o bună porţie de consiliere post-vizionare. Titlul, nefericit adaptat la Go and see pentru varianta distribuită internaţional (Come and See pentru America şi Regatul Unit), face trimitere la capitolul 6 al Apocalipsei lui Ioan: „Şi când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul fiinţei a patra, zicând: Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce şedea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el…” Sub acest îndemn, regizorul rus Elem Klimov ne poartă într-un peisaj auster, de război epuizant, în Bielorusia anului 1943. Începutul peliculei îl are în centru Floria, un adolescent care îşi pregăteşte terenul pentru înrolarea în armata luptătorilor partizani. Înregistrat cu camera mobilă, tot filmul este construit ca o relatare a percepţiilor micului Floria, de la imagine la sunet, de la avântul cu care începe o viaţă sperat glorioasă până la repugnarea şi groaza impuse de ororile care însoţesc indisolubil politica de ocupaţie germană. Peisajul şi persoanele care îl animează prin înfăţişarea şi vestimentaţia lor crează puternice emoţii coşmareşti. Bielorusia a avut parte de cel mai aspru regim de ocupaţie german dintre toate republicile sovietice începând cu 1941, anul invaziei şi până la retragera trupelor, din 1944. Pierderile umane suferite au fost estimate între un sfert şi o treime din totalul populaţiei existente la acea dată. Oskar Dirlewanger, brutalul comandant SS, care a condus brigada care i-a preluat numele, pe frontul estic, este evocat prin existenţa animalului de companie care se mişcă frenetic pe parcursul unei execuţii în masă. Cele 140 de minute cât durează, filmul ne poartă prin umezeala şi mizeria unei lumi în plină experienţă apocaliptică. Imaginile încărcate de simbol şi coloana sonoră care le însoţeşte excede trăirea realistă, crescând treptat în mintea privitorului cu mult după terminarea proiecţiei.

În călătoria lui, Floria urmează un parcurs al iniţierii dar nicidecum unul care să îl poarte în normalitate. Plecat cu mari speranţe de lângă mama şi cele două surori mai mici, ajunge să se alăture partizanilor adăpostiţi în pădure, dar curând entuziasmul îi este retezat. Rămas în urma acestora, drumul său ia o altă direcţie şi întors acasă, este împuns de imaginea păpuşilor surorilor lui, aliniate sugestiv pe podea cu muşte zumzăind asupră-le. Nu aderă la niciun grup, singura apropiere umană pe care o experimentează fiind cu Glasha, o fată de vârsta sa, care îl însoţeşte prin absurdul ambiental. Scena ploii din pădure, poate singura de adevărată desfătare de pe tot parcursul filmului este împărtăşită de cei doi într-o bucurie care ar trebui să cureţe toată groaza sădită împrejur, însă nu durează decât puţin. În prima jumătate a filmului, Floria descoperă continuu într-un ritm lent, apăsat şi plin de simbol şi de fiecare dată izbucneşte în icnete de plâns după consumarea unui segment. Existenţa populaţiei indigene este supusă unui viol continuu, care, deşi nu expus explicit, este perceput de privitor cu prisosinţă. Imaginea puternică ţine locul replicii la care se mai adaugă o muzică hipnotică şi un zumzăit al unui avion care apare de câteva ori, servindu-ne o încărcătură de semnificaţie. A doua jumătate a filmului oferă explozii de acţiune în mod susţinut, cu un Floria îmbătrânit înainte de vreme, hipnotizat, nu doar ca personaj, ci, şi în realitate. Arma pe care o poartă băiatul, devenită un camarad de război, îngrijită cu atenţie atunci când i se rupe patul, se descarcă de-abia la sfârşit, pentru prima dată, când ochind chipul lui Hitler într-un tablou aruncat pe marginea drumului într-o baltă, desfăşoară în sens invers existenţa dictatorului până la momentul prunciei acestuia, unde se opreşte. Istoria nu poate fi schimbată.

Idi i smotri este ultimul film al lui Klimov, care după afirmaţia ulterioară: „mi-am pierdut interesul de a face filme. Am simţit că tot ce a fost posibil a fost deja realizat”, a dat cea mai potrivită evaluare a producţiei sale.

(pentru Man.In.Fest, nr. 2/2010)