Demitizarea

window_by_pantaleimon.jpg

Oamenii tind să facă pasiuni, să fie impresionaţi de ceva ce văd, de cineva pe care văd. Se pot enumera aici timpuri, vârste, persoane în viaţă sau persoane care nu mai sunt printre noi. Aşa se nasc modelele pentru fiecare dintre noi. Şi intangibilitatea standardului impus de model sau a modelului în sine duce la obsesii şi la frustrări. Primele modele pe care le avem sunt părinţii. Apoi, ne fixăm standarde în rândul colegilor, a oamenilor cu care avem de-a face, a artiştilor, a profesioniştilor care excelează în branşa în care lucrăm. Tot aşa ne punem întrebări asupra timpurilor care au fost, a epocilor trecute şi ne gândim la perioada în care ne-ar fi plăcut să trăim mai mult. Şi ne creăm o lume idilică. De cele mai multe ori însă e bine să nu ne apropiem prea tare de aceste mituri pentru că odată atinse, echilibrul acestora slăbeşte, farmecul păleşte şi încep să ne apară aşa cum sunt de fapt, nespectaculoase, banale chiar.

Copilul va fi contrariat când fără să vrea îşi va vedea părintele încălcând regulile pe care i le-a propovăduit, când îl va vedea neputincios în faţa unei situaţii. În adolescenţă sau chiar mai devreme se va naşte un conflict între copilul prea ascultător şi părintele care acţionează contrar principiilor impuse de el însuşi odraslei. Apropierea de un model care îţi imprimă forţă şi siguranţă te va dezămăgi de cele mai multe ori. O să vezi că în spatele măştii se află un suflet mai nesigur şi mai speriat decât al tău. Artistul are două feţe şi cea pe care o lasă să se vadă nu este altceva decât o minciună. Cei care ne servesc drept model de succes au un trecut în care s-au dedat la fapte pe care tu le dezagreezi complet. Oratorul desăvârşit, într-o discuţie particulară îşi va dezvălui frustrările. Timpurile trecute sunt pline de neajunsuri pe care intenţionat le uităm sau le ignorăm.

Idealizarea, cu cât este mai puternică, cu atât crează aşteptări mai mari şi neatingerea acestora dă o dezamăgire cu efect direct proporţional. Nimic nu e ceea ce pare de la distanţă. Totul este banal şi doar serotonina face diferenţa în cele mai multe cazuri.

Anunțuri

13 răspunsuri to “Demitizarea”

  1. Ok. Da’ fara de modele esti pierdut, cel putin! Io sunt de parere ca defectele idolilor tai ii aduce mai aproape de tine, ii face mai umani. Cel putin asa e la mine, si doar no-i fi io unic!

    Conclud. Aim for the moon. If you miss, you’ll be among stars!

  2. ThePunisher Says:

    Bun post. Urmand o logica simpla, te invit sa-ti stergi postul anterior despre Elvis.

  3. Eunu-mi amintesc sa fi avut modele.Si nici nu mi-am dorit vreodata sa fiu model pentru cineva.De cand ma stiu,desi cuminte si ascultatoare,am gasit intotdeauna un truc ca sa ma „ravratesc” atunci cand eram nedreptatita.Poate ca totusi am avut si am un model .Acela e „magicianul” care ne indeplineste orice dorinta.Dar nu oricine il poate vedea ,cam trist,asa cred.

  4. @Punisher mai gandeste-te. welcome back buster!
    @g1b2i3 ii fain sa te ghidezi dupa modele. si sigur si tu esti un model numai ca nu realizezi

  5. fatacuportocale Says:

    numai daca vrei trecutul simplu banalizeaza prezentul spectaculos.
    numai daca vrei ce e spectaculos acum e doar o masca.
    daca vrem totul poate deveni banal, putem gasi cauze biologice, psihologice, tot ce pare bun si interesant poate deveni o prefacatorie.
    eu aleg sa cred altceva. aleg sa cred ca ceea ce cream cu imaginatia nostra e singurul lucru care conteaza, spectaculos, real 🙂

  6. M-ai nimerit tare cu post-ul asta. Vroiam sa scriu si eu despre asta candva, pentru ca am fost exact victima acestui sentiment. Mi s-a indus de catre ai mei, de pe vremea cand de abia puteam sa merg in picioare, ca verisoara mea e cea mai tare persoana din lume. De adaugat, ca tot familionul era de aceeasi parere. Asa ca, de cand am putut sa inteleg ce vorbesc si pana pe la 14-15 ani am idolatrizat-o. Apoi, usor, usor a inceput sa ma enerveze ca toata lumea imi spunea ce grozava e ea, si cum ca eu nu o sa ma ridic nicodata la standardele ei. Si mai tarziu, am ajuns la facultatate. Conjuctura ne-a facut sa stam in acelasi apartament. Am fost foarte dezamagita. verisoara mea, atat de iubita de tot familionul era o pensionara in varsta de 25 ani. Si avea multe altele. Peste un an de stat impreuna, aproape nu ne mai vorbeam. Acum, ne vedem doar daca sunetm envoie. Am scris cam mult nu??

    Ai mare dreptate. Am fost tare dezamagita…

  7. @ fata cu portocale: that’s a point
    @ corina: that was a nice story

  8. mister, de ce simt ca pui egal intre acceptarea perfectului imperfect si banalizare? sunt oameni, carti, melodii, filme, fotografii etc etc care te emotioneaza enorm chiar daca sunt „umane”. poti sa vezi nasul prea stramb, coperta rupta, inregistrarea proasta, exagerarea efectelor speciale si proasta calitate a aparatului foto si totusi ele sa-ti produca o simfonie de sentimente. e ceva banal aici? ce inseamna perfect? fara defecte? ce numesti tu defect? nu exista o definitie universal acceptata pentru ce trebuie si ce nu trebuie. e perfect ce te face sa te simti perfect. si asta nu depinde decat de legatura intre tine si factorul respectiv. de legatura! nu de factor, nu de tine! doar de clickul dintre voi.

  9. stii…
    pana la urma am incercat sa arat ca nu exista absolut tangibil. nici perfect nu exista. e doar o perceptie de moment. de multe ori nu vedem nasul ala stramb sau coperta rupta. nu le vedem pentru un anumit interval. si cand le vom vedea, toata constructia aia idealizata va cadea. se va prabusi cu zgomot.

    dimpotriva, daca le vom vedea de la inceput nasul sau coperta, le vom placea sau le vom respinge. dar in nici un caz nu le vom considera modele sau unitati absolute.

    in final, la o privire atenta, totul are o fisura, cat ar fi ea de mica. numai bunul dumnezeu e de necuprins. dar pe el nu l-a vazut careva.

    perfect 😛 de acord ca defectele marunte pot crea sentimente de placere. foarte adevarat. dar inca o data: nu cred ca pot urca pe piedestalul „absolutului” daca le vezi asa de umane, asa de aproape de limitele proprii.

  10. Dar tu esti foarte profund asa… Poza imi da un sentiment ciudat m-am uitat secunde bune la ea. Mi se pare ca ascunde mai multe decar s-ar parea.

  11. Adica da sau nu ? 🙂

  12. se prea poate. am sa o intreb si o sa-ti comunic raspunsul 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: