Imposibil

O după-amiază căduroasă de iunie. Era anul I de facultate. Intru în curtea Casei Universitarilor unde pe scările de la intrare stăteau câteva colege la taclale şi o ţigară. Mă apropii, discutăm şi dau cu ochii de nişte hârtii lucioase imprimate cu imagini şi text negru. Erau aruncate pe scări şi pe lângă. Mă aplec, ridic un exemplar pe care stătea scris soios, cu litere de o jumătate de şchioapă Man.In.Fest. Pe laterală, „se distribuie gratuit”. Aha! Deci asta e cauza pentru care au ajuns în halul ăsta. Foile lungi de vreo 40 de cm sau mai bine şi înguste de vreo 10, necapsate, îţi cereau efortul de a le culege şi selecta în caz că vroiai un exemplar cap-coadă. Nu am stat să citesc prea mult dar îmi aduc aminte că pe ultima pagină era printată Povestea simplă cu posedaţi a lui Ştefan Caraman.

Asta e prima amintire pe care o am legată de Teatrul Imposibil. Vara de care vorbesc e vara anului 2003. Nu îmi erau familiare conceptele de „teatru alternativ”, sau altele ce ţin de domeniu. Eram un consumator bezmetic de teatru, intram în sala teatrului venind de la cursuri, de preferat fără bilet. În timp, Teatrul Imposibil era tot mai prezent. Afişe lipite prin oraş dădeau de veste că Diesel-ul găzduieşte în fiecare luni după-masa spectacole lectură (alt termen inedit). Şi uite aşa am ajuns să calc şi prin Diesel. Oricând ai fi ajuns acolo, era plin de lume, lume afectată, care fuma la greu şi la urmă califica spectacolul. Ce deosebea Imposibilul de celălalt teatru în limba română, era că îi stătea bine cu texte pline de înjurături şi gesturi câteodată perverse. Da mă! Îi stătea a dracului de bine şi îţi dădeai seama cât de mult poate face o acţiune calculată în direcţia asta. Era teatrul care o spunea pe bune (nu fac reclamă la băuturi răcoritoare). Studentul pudic începea să guste din fructul oprit. Din fructul pe care puţini universitari îl recunoşteau ca şi desert intelectual. Spaţiile strâmte, pline de fum şi vivacitatea de pe scenă începeau să dea o formă tot mai clară alternativei teatrale aici la Cluj. Imaginile de pe afişe şi spectacolele jucate făceau mai mult decât toate cuvintele prinse în manifeste nervoase şi de multe ori ignorate. În sala Cercului Militar am văzut Chip de foc şi prima motocicletă pe o scenă de teatru. Era mânuită de Cucu. În Crize sau altă poveste de dragoste mi-am văzut doi colegi de generaţie maturi, capabili să facă faţă oricărui public. În Fuck you Eu.ro.pa. mi s-a arătat că banalităţile cotidiene dau cele mai savuroase creaţii artistice. Pe urmă a fost festivalul. Festivalul de teatru alternativ la Cluj. Am participat la ediţia a doua. Îmi aduc aminte cum cu 10 minute înainte de începerea unui spectacol, burtoşii îmbrăcaţi în haine tradiţionale treceau printre noi cu instrumentele în mâini, lăsând scena liberă într-un final pentru piesa ce urma să fie jucată.

Uşor, ceea ce a început ca o manifestare alternativă s-a articulat ca şi o opţiune primară. O opţiune care de data asta nu mai cere alternativă.

Anunțuri

7 răspunsuri to “Imposibil”

  1. Imi pare bine sa stiu ca esti un tanar care iubeste teatrul,cultura.Stiu ca multi tineri sunt interesati de spectacole de teatru,de opera.In orasele mari se intampla multe evenimente culturale ,iar elevii si studentii sunt spectatori fideli,mai ales ca pretul biletelor e acceptabil.La noi nu prea sunt astfel de evenimente,nici macar cinematograf nu e(vroiam sa vad si eu 4,3,2 la cinema).Nici Teatru Imposibil nu am vazut.Dar eu fac parte din alta generatie,generatia parintilor cu copii mari ,am avut si noi parte de portia noastra de cultura.Acum ne multumim si cu ce avem dupa posibilitati,preferinte.dar toti avem nevoie de cultura.Chiar si cel mai inrait om se imblanzeste cand aude o muzica ingereasca sau o poezie recitata din suflet.Ma laud acum.Am fost la un concert de orga si vioara la biserica catolica de la noi din oras si am ascultat muzica medievala la castel.Intrarea gratuita.Abia astept urmatorul festival.

  2. e loc pentru toti. si cultura la fel. 🙂 cat iubesti, esti tanar…

  3. Imi zicea cineva zilele trecute ca oricat de prins ai fi in lumea de azi si in vremurile de azi tot mai ai nevoie si de o portie de cultura. Parca te linisteste.
    Asta in timp ce eram la o piesa de balet.

  4. sa nu ne laudam 🙂

  5. cultură înseamnă mai mult decât teatru, balet, operă şi cărţi la modă. explică-i tu, dănutz, că pe mine poate nu mă crede!:)

  6. da, cultura ne foloseste, ne face, ne desface si ne aduna iar. in foarte putine cuvinte poti spune cat de bun e, pentru suflet, pentru minte, un film excelent, un tablou romantic sau cine stie ce cladire baroca. toate dau o cultura cu litera mare. dar sa nu uitam ca Teatrul Imposibil a fost din capul locului o reactie la tot ceea ce era dulceag, nostalgic, sentimentaloid si ca aducea o noua viziune asupra lumii: una treaza, cat se poate de nonconformista si gata de lucru cu publicul. Dane, tu stii foarte bine ce a fost Imposibilul, atata cat i-a fost permis sa fie. si mai stii si cata nevoie are Clujul de felul asta de trezire prin Teatrul Imposibil care, iata, traieste mai mult din mila Teatrului National, pe care, culmea, dintotdeauna l-a injurat:)))

  7. ma rash!

    ce mandru era buricea. parca il si vad: pai cum sa nu se poata, doar de-aia ne zice teatru’ imposibil. cacat!

    bine ca ai venit! si asa mai tarziu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: