Arhivă pentru Octombrie, 2007

Cioc Cioc la uşile Raiului

Posted in Exerciţii de gândire, Multe on Octombrie 19, 2007 by Dănutz

…Din generaţia celor care trebuie să mănânce tot rahatul ca să poată trăi.

Nu e un motiv de laudă sărăcia, bogăţia sau faptul de a te fi îmbătat.

Ne grăbim prea mult… nu mai stăm, să ascultăm vântul, să mirosim, să simţim cu inima, să ne vedem de sănătate.

Sărutul e o experienţă totală. Lin, catifelat, excitant si energizant.

Cum puteţi mânca momiţe? Masculinitatea bietelor animale.

Beat cu adevărat nu poţi fi decât după 12 noaptea când ţi se închid ochii şi nu ştii de ce. Te plimbi în aerul rece care te înţeapă în faţă. Şi mergi cruciş.

Săptămâna trecută am văzut o fufă. Şi un stol de berze, pe când întorceam glia strămoşească. S-a învârtit de câteva ori în aer, cu conştiinţă şi a plecat. După o zi a dat frigul năprasnic. A fost nevoie să fac focul în casă.

Pupaţi-vă până puteţi. Nu se ştie dacă mâine voi mai fi.

Mama, I’m on my way to the promised land. Highway to hell!

Anunțuri

Chiar Punisher

Posted in Multe on Octombrie 18, 2007 by Dănutz

600x818.jpg

Fraţi români şi de alte naţii, dragi surori, am reuşit. Domnul Pedepsitor mi-a acordat un interviu exclusiv. Nu-i pot da lecţii de filozofie sau convinge că Jim Morrison a fost un artist în viaţa de zi cu zi şi om simplu în creaţia artistică dar l-am înduplecat la câteva întrebări comode. Şi-a pus gel în cap, a scuipat în mâini şi uitaţi ce a ieşit:

Danutz: hai sai dam gaz
Danutz: ce faci?
ThePunisher: acum? imi consum frustrarile si oboseala cu Rammstein…
Danutz: cam mult rammstein. nu crezi ca trebuie schimbata placa?
ThePunisher: ba da, o si schimb uneori dar poate ca nu suficient…

Danutz: bine astept asta. cand ai tras ultimul fum?
ThePunisher: hm…. cred ca ieri. Intrucat nu folosesc „Mari” si nici „Coca”, prizez momente cu ea… da, ieri

Danutz: ca un intelectual fin ce esti, cu ce te delectezi atunci cand nu gandesti?
ThePunisher: hm…. ar trebui sa raspund ca gandesc tot timpul dar.. cu muzica, calculator si in general tot ceea ce imi poate permite o evadare din armura pe care o port zilnic

Danutz: ce parere ai despre danutz 2007 si danutz 1998-2002 (liceul)
ThePunisher: ei… pentru asta ar trebui un post special. Danutz din perioada 1998-2002 era un puritan in multe privinte. Cel nou e asemenea lui Pink din „The Wall” – si-a smuls masca si a iesit nou nout. Mai mare, mai tare si mai „rau” ca oricand. Ce au in comun „cei doi”? Ambii sunt prietenii mei.

Danutz: bati copiii la scoala?
ThePunisher: nu, reusesc sa-mi stapanesc acest impuls… Serios acum, mie chiar imi place ce fac, iar unii copii – subliniez, unii – sunt mine de aur, au imaginatii fantastice. E placut sa stii ca ii formezi cumva
Danutz: da’ 2 le mai dai? se sperie la faza asta?
ThePunisher: am dat o gramada… chiar azi am dat vreo doi. Unii se sperie, iar asta e bine. Scopul meu nu e sa le dau doi, ci sansa de a invata din asta si de a lua un 10 pe urma.
Danutz: frumos. imi vine sa plang

Danutz: iti place eminescu?
ThePunisher: da, foarte mult. In liceu, stiu, nu imi placea, nici el nici Bacovia. Acum ii ador.

Danutz: ce au in comun avioanele de vanatoare, romana si informatica?
ThePunisher: Absolut nimic. Imi place sa fiu un om al contrariilor, iar astea sunt pasiuni distincte si arzatoare.

Danutz: pamela anderson sau lavinia sandru?
ThePunisher: Lavinia Sandru, de departe. Esti pervers… stiai ce o sa raspund dar vrei sa faci audienta…
Danutz: cand o sa intri in politica?
ThePunisher: Nu. Nu intru in politica deoarece am trecut de etapa idealismelor, a inflacararii si a credintei ca pot schimba ceva. E o gandire rautacioasa, paguboasa, dar asta e.

Danutz: o sa-ti pui peruca daca o sa chelesti?
ThePunisher: nu, o sa adaug un cercel cu diamant si un zambat tampit, cred ca e mai „trendy”
Danutz: faci vreo aluzie?
ThePunisher: Nu, dar orice asociere cu cine iti trece tie prin minte e permisa.

Danutz: cate flotari faci in fiecare zi?
ThePunisher: Nu mai fac momentan, sunt intelectual finut, asa cum ai precizat. Faceam acum cativa ani intre 50 si 70. Dar astea sunt vremuri trecute.

Danutz: ce amintiri porti din liceu?
ThePunisher: Multe. Sunt un nostalgic incurabil si de multe ori imi pun in minte episoade din „filmul” liceului. Port amintirea terorii crunte de la mate, a placerii de la info si a colegilor cu care m-am simtit foarte bine. Tu, handralaul alalalt… fetele…

Danutz: cu ce preferi vanatoarea: cu o carabina sau un ak47?
ThePunisher: Carabina. Iti da o senzatie aparte…

Danutz: ce iti spune expresia „on the horse”?
ThePunisher: Nimic deosebit… imi pare rau sa te dazamagesc.

Danutz: de cate ori iti pica net’ul pe zi?
ThePunisher: de PREA multe ori… sunt un dependent de net, deci de PREA multe ori…

Danutz: care ii cel mai mare barbat in istorie?
ThePunisher: Oskar Schindler. Punct.

Danutz: exista extraterestri?
ThePunisher: Nu, nu cred. Unii dintre noi pot fi totusi considerati asa.

Danutz: la cati ani crezi ca vei purta ochelari?
ThePunisher: deja am dar nu ii port… cand va fi imperios necesar, ca la orice roman. Sper ca pe la saptezeci…

Danutz: cate bloguri comentezi?
ThePunisher: Unul singur – al tau. Il mai citesc pe al Talentatei si pe al lui Limones, dar inca nu am indraznit sa postez.
Danutz: de ce? ce te retine?
ThePunisher: Hm… pai Talentata e totusi o cunostinta a TA. Iar in cazul lui Limones… hm… cred ca doar lenea. Dar o sa o fac.

Danutz: alege intre aristocrat-artist; intelectual-om de afaceri; copil-batran
ThePunisher: Hmmm… esti o vulpe batrana… cred ca prima varianta. Cu greu. As vrea sa fiu si „entelectual”… Copil? am murit de mult…
Danutz: adica aristocrat copil intelectual?
ThePunisher: Da, o struto-camila de genul asta… Ai uitat „artist”.
Danutz: aristocrat copil intelectual artist
Danutz: asta?
ThePunisher: da

Danutz: care e cea mai mare placere a simtului?
ThePunisher: care e cea mai mare placere a simtului? Corpul ei, evident. …si Lays cu branza!

Danutz: cand bem o bere? sau doua…
ThePunisher: Nu beau alcool, stii asta. Am alte vicii… Dar o sa barfim la un pahar de suc cu E-uri la tine, in curand.

Danutz: mersi pt. timp si rabdare
ThePunisher: multzam! Asa o sa am si eu parte de cele 15 minute de celebritate. Parca la atatea se spune ca avem dreptul in viata.

Tâmpiţeii

Posted in Exerciţii de gândire, Multe on Octombrie 17, 2007 by Dănutz

unpleasent_by_john_of_rock2.jpg

Aţi observat vreodată oamenii mai „tâmpiţei” de lângă noi? Sunt peste tot. Când scoatem nasul în societate, la grădiniţă îi întâlnim. Îmbrăcaţi atent şi curat de mămicile lor, pieptănaţi, cu părul scurt, cu pantalonaşii traşi excesiv în sus, parcă gata să încheie nasturele de la brăcinar sub bărbie. Sunt pretenţioşi, sclifosiţi şi îţi dau explicaţii pentru orice, te dezaprobă dacă faci ceva ce lor li s-a spus acasă că nu e bine. De obicei au prieteni puţini sau chiar deloc. Pot fi şi zgârciţi dar de obicei sunt generoşi, încercând să răzbată între ceilalţi şi să le câştige încrederea. Sunt lăsaţi deoparte şi educatoarea le va fi un sprijin permanent. Câteodată mai încasează şi câte o bătaie de la ceilalţi băieţi, oricum mai bine decât să fie ignoraţi toată ziua.

Îi întâlnim în colegii de liceu. Cu coşuri, câteodată ochelarişti, cu reputaţie de tocilari, tânjind după vreo prinţesă care le zdrobeşte inima în mod atât de crud şi sadic încât pentru moment câştigă compasiune din partea colegilor macho, care nu puteau să-l umilească toţi la un loc aşa cum a făcut-o ea. Dar trece şi asta. Compasiunea colegilor, nu durează prea mult şi se întorc la jocurile lor de masculi duri. Filmele americane au uzitat această temă la maximum. Îmi aduc aminte cu plăcere de filmul Lucas, văzut demult. Observaţi că au nasturele de la gulerul cămăşii permanent încheiat.

Când sunt maturi se despart în două categorii: ori o iau razna în facultate, trăgând nişte beţii crunte prin cămin, câştigând admiraţia colegilor pe care-i bagă sub masă ori continuă în direcţia pe care au păşit de la grădiniţă. Ce ziceţi de George Constanza? Observaţi că şi acum nasturele de la gulerul cămăşii este încheiat. Nasturele care n-ar trebui să existe… Pentru prima categorie, conflictul cu părinţii va izbucni în post-adolescenţă, creând o traumă pentru ei, care aveau o imagine idealizată asupra progeniturii şi poate şi o nevastă pusă deoparte, numai pentru el. La început se va deda la excese dar în timp va reuşi o inserţie socială mulţumitoare.

Cei din a doua sunt calmi, relaxaţi. Staţi un pic şi uitaţi-vă în jur. Sunt cei cu care nu ieşim la bere, cei pe care îi ocolim pe stradă, cei cu care ne e ruşine să fim văzuţi în public. Dacă ne întreabă ceva le răspundem sec şi scurt. Noi nu-i întrebăm niciodată nimic. Unii sunt simpatici. Îi descoasem şi ne purtăm frumos cu ei pentru ca apoi să avem material de amuzament. Nu-i aşa că e mai uşor să-i luăm peste picior când mai suntem cu cineva şi vrem să ne dăm rotunzi? Nu-i aşa că e dulce să le călcăm peste sentimente? Nu-i aşa că nu le observăm lipsa decât atunci când suntem trişti şi avem nevoie să râdem?

Nu-i aşa că toţi au nasturele de la gulerul cămăşii încheiat?

Pe baghy.info aveti un interviu cu mine!

Interviu cu Talentata

Posted in Multe on Octombrie 16, 2007 by Dănutz

Dragi tovaraşi, azi aveţi ocazia de a citi în prime-time interviul Miss Notalent (aka The fairy godmother) – Dănutz (aka io). Un interviu care va deveni mai celebru decât oricare dat vreodată de Woody Allen sau Shakira. Aşadar, chemaţi-vă rudele şi rumegaţi pe îndelete. Altă ocazie de genul nu vi se va mai oferi. Cel puţin nu în viaţa asta. Have fun!

danut: hai sa incepem
diana: shoot
danut: cine pune intrebarile?
danut: ma asteptam sa vina de la tine
diana: haha…una si una
diana: una eu una tu
danut: lol

diana: incep eu. de ce danut si nu dan?
danut: pana in liceu am fost dan. din liceu incepand sunt si danutz. mersi lu dirigu’
diana: haha

danut: cate ore pe zi stai in fata calculatorului?
diana: nu inteleg intrebarea asta.nu am numarat niciodata.si de cand a inceput scoala nu am program fix..de la 3ore, la 10.000, cam asa

diana: semne din nastere?si unde?
danut: doua alunitze mici pe antebratul drept si una pe talpa dreapta. cam astea

danut: cand ai inceput sa bei cafea?
diana: clasa a 11a cred.sau a 10..da..cred ca pe atunci
danut: si nu are efecte secundare?
diana: nu, dantura mea e ok

diana: cate telefoane ai
danut: unul. e prea mult

danut: da-mi un top five la filme
diana: in nici o ordine: donnie darko(de fapt asta e pe primu loc), virgin suicides, l’auberge espagnol si urmarea lui-les poupees russes, meet joe black, Le Fabuleux destin d’Amelie Poulain

diana: ultimul cadou cumparat ptr o fata
danut: cred ca o bratara.

danut: iti place vreo melodie de la nirvana?
diana: mi-a placut come as you are. nu imi mai place
danut: da’ de-a lu’ gica petrescu?
diana: asta o canta pe aia cu „casuta noastra”?da,presupun..

diana: cea mai mare prostie pe care ai facut-o cand erai mic
danut: stai un pic. cat de mic?
diana: pana in liceu
danut: nu am facut prostii. eram un copil cuminte. dupa ce am crescut m-am apucat

danut: cand mi-ai citit ultima data blogul?
diana: ieri seara

diana: unde mergi in cj sa te distrezi,atunci cand mergi
danut: imi place nachtschatten, saga, insomnia am mai ars-o si prin fostul fire. si pe la muzeu

danut: ce vrei sa te faci cand esti mare?
diana: pai..vreau o meserie cu o denumire ciudata..sa nu priceapa nimeni ce fac de fapt..de genu „consultanta in alsrhaeiuhfrkaewjfrb”

diana: te pricepi la spus bancuri?
danut: da. vrei sa-ti zic unul?
diana: nu-i nevoie.oricum pe net nu e fun.deci?te pricepi?
danut: da. sau cel putin asa se zice

danut: te consideri pretentioasa?
diana: in anumite privinte
danut: care-s alea?
diana: am pretentii de la oameni.ma astept sa fie buni.nu sunt pretentioasa cand vine vorba de conditii de cazare de exemplu…pot sa stau si in hotel de 4 stele, pot sta si in gazda la o babuta de la cheile butii.
danut: nice

diana: ce ai visat ult oara
danut: am visat-o pe elena
diana: udrea?
danut: nu. e mult mai delicata
diana: basescu?
danut: e bruneta dar nu o cheama basescu
diana: o stiu?
danut: slabe sanse
diana: ok

danut: ai vreo fapta pe constiinta?
diana: nu

diana: pe cine ai mintit ultima oara si de ce
danut: nu mai stiu cine a fost. cred ca am facut-o ca sa nu se supere. stii… adevarul doare cateodata

danut: fumezi? cat de frecvent?
diana: deloc

diana: de ce citesti life in loops
danut: pentru ca ma fascineaza. blogul meu preferat. unde mai pui ca proprietara e si fairy godmother…
danut: cum te simti in postura asta?
diana: cu ditai responsabilitatea pe umeri
danut: dute dute

diana: what’s your poison
danut: women
danut: definetely

danut: iti doresti sa mai fii copil?
diana: cu disperare
danut: no chance

danut: cand te cuprinde mila?
diana: cand aud o poveste trista, cand vad un om amarat..ma loveste destul de nasol.plang usor

danut: ai prieten?
diana: )))
diana: asta ptr fanii mei?
diana: nu.si nici nu am de gand any time soon.ma bucur de flirturi si priviri,dar mai mult nu vreau

danut: pp ca esti feminista
diana: nu
danut: oki

danut: mersi miss notalent. a fost o placere
diana: idem danute

The Doors. Muzica.

Posted in Multe on Octombrie 15, 2007 by Dănutz

jm.jpg

În vara anului 1965 pe plaja Venice din California se întâlnesc doi foşti colegi, absolvenţi ai Şcolii de Film a Universităţii din Los Angeles, Raymond Daniel Manzareck şi James Douglas Morrison. Primul se arată interesat de preocupările lui Jim, care îşi umplea timpul liber scriind poezii şi compunând cântece. Din discuţiile celor doi se naşte ideea înfiinţării unei formaţii, ca şi mijloc de expunere a creaţiei artistice. Timpul era propice unui astfel de demers, Occidentul experimenta o revoluţie socială, excesul era un mod de viaţă. „Dacă îţi aduci aminte ceva de anii ’60 înseamnă că nu i-ai trăit”, cum observa un trăitor al acelor vremuri.

Imediat după asocierea celor doi, li se alătură John Densmore ca baterist şi Robbie Krieger la chitară, lui Morrison revenindu-i vocea iar lui Manzareck clapele. Muzica acestora începe să devină tot mai cunoscută, în ianuarie 1967 lansând pe piaţă primul album. În acelaşi an urmează al doilea. În spaţiul sunetelor psihedelice ale vremii, The Doors venea cu imaginea puternică dată de Morrison ca solist şi inconfundabila orgă a lui Manzareck care învăluia atmosfera. Lipsa basului în timpul concertelor a atras critici la adresa grupului. Dar ce mai conta când sălile de concert erau pline la capacitate maximă şi publicul era în delir.

Morrison, elementul central al grupului, descendent al unei familii de origine irlandeză, a devenit un reper al secolului trecut fără să vrea altceva decât să cunoască. Să cunoască într-un mod uitat de mult, prin trăirea dionisiacă a cărei pierdere a fost sesizată de Nietzsche şi cu care pot pune pariu că s-ar fi înţeles de minune. Unii s-au grăbit să-l declare geniu. Alţii vagabond. Când de fapt era un suflet care s-a uitat la viaţă din faţă. La 27 de ani a fumat-o până la chiştoc. Deşertul, spaţiu al odihnei şi al inspiraţiei fecunde şi-a descoperit vraja lui Jim şi i-a privilegiat întâlnirea cu cea care va rămâne o constantă a gândirii, simţirii şi creaţiei sale: moartea. Survenită în 1971, aceasta i-a oferit o dublare a notorietăţii de care se bucura în timpul vieţii. Cu fiecare an care trece, fascinaţia determinată existenţa sa ia amploare. Mormântul lui din cimitirul Pere Lachaise, Paris atrage masiv. Din diferite motive unele cupluri îşi petrec noaptea nunţii în jurul lui. Despre circumstanţele morţii sale s-au emis diferite ipoteze care nu pot fi confirmate ci doar bănuite în lipsa unei autopsii. Cea mai răspândită percepţie este cea conform căreia a murit în urma unei insuficienţe cardiace. După mărturiile prietenei sale Pamela Courson, o supradoză de heroină, administrată chiar de ea i-ar fi fost fatală. O ultimă ipoteză a fost lansată anul acesta de un fost proprietar de club de noapte care susţine că Morrison ar fi murit în baia clubului său, cadavrul fiindu-i ulterior transportat şi pus în cada din apartamentul său, unde a fost descoperit.

După 1971, formaţia şi-a continuat existenţa cu cei trei componenţi rămaşi dar fără să mai aibă succesul din vremea vieţii lui Jim. După două albume au renunţat, pentru ca în 2002 Ray şi Robbie să pună bazele grupului The Doors of the 21st Century. Astăzi, după procesele intentate de John Densmore şi familia lui Morrison, activează sub titulatura de Riders on the Storm.

Recomand:

Primul album, The Doors
„People are Strange” – Strange Days
„Summer’s almost gone”- Waiting for the sun
„Wintertime Love” – Waiting for the sun
„Indian Summer” – Morrison Hotel
„Waiting for the Sun” – Morrison Hotel
„Riders on the Storm” – LA Woman
„LA Woman” – LA Woman
„A feast of friends” – An American Prayer
„Gloria” – Live in New York

The Doors. Filmul.

Posted in Multe on Octombrie 14, 2007 by Dănutz

Ia şi tu un pic… o să te ajute. Detensionează-te, simte şi nu mai gândi…
Aseară am revăzut un film îmbibat de poezie şi bun gust. The Doors al lui Oliver Stone. Un film care îţi dă detalii cu fiecare milimetru de peliculă care se derulează în faţa ochilor tăi. Nu poţi asimila dintr-o vizionare tot ceea ce ţi se oferă atât de calculat.

Filmul creşte odată cu Morrison. De la studentul căruia i se rupe în cel mai adevărat mod până la maturul bărbos care-şi vede prietenii părinţi, aşezaţi la casa lor, avem un ansamblu care gravitează în jurul lui. Se începe cu solitudinea lui Jim, remarcat de colegul său Ray Manzareck, se continuă cu o gaşcă de petrecăreţi care roiesc în jurul energiei lui şi se termină cu Pamela care îl priveşte contemplativ după ce a trecut marele prag. Machiajul ajută la crearea unui vizual credibil nu numai în cazul lui Val Kilmer ci şi pentru ceilalţi membri ai formaţiei. Alegerea lui Kilmer în rolul principal a lăsat convingerea că nimeni nu putea să îi ţină locul cu mai mare succes şi cu siguranţă nu putea da o voce mai apropiată de cea originală, deşi a fost varianta numărul doi a regizorului.

Coloana sonoră este alcătuită în mare parte din cântecele de pe cele şase albume scoase de formaţie înainte de moartea lui Morrison. Poate nu vă vine să credeţi dar aproape toate cântecele din film sunt interpretate de însuşi Val Kilmer. Pentru fiecare circumstanţă importantă din viaţa artistului avem câte o melodie din repertoriul formaţiei. Astfel, se aude „Riders on the Storm” la scena călătoriei familiei Morrison prin deşert, „Love Street” pe când o urmăreşte pe Pam până la ea acasă şi „Light my fire” ca sugestie la creşterea efervescentă a grupului. Imaginea indianului apare frecvent, în momentele de transă, sugerând moartea tăcută. În timpul petrecerii copiilor de la Ray de acasă, avem un concurs de imagini simbolice: apare pentru câteva momente şi Jim-copil pe lângă Jim-adult, îmbrăcat în costum grotesc de indian, după care cel din urmă cade cu capul pe masă.
Morrison cu barbă, în ultima parte a vieţii sale se înfăţişează ca un om dispus la concesii sociale. E un om obosit, călărit de justiţie, care caută un refugiu în Paris.

Aura creată în jurul lui Jim a fost contestată de colegii săi de formaţie. Neînţelegerile dintre solist şi John Densmore (baterie) sunt discreditate de aceştia precum şi ideea indusă a unui necontrolat şi pilit permanent. E un film artistic impecabil care reuşeşte să transmită o idee vie. Numai că imaginea rezultată nu se pliază pe realitatea existentă.

O simplă întâlnire

Posted in Exerciţii de gândire, Multe on Octombrie 13, 2007 by Dănutz

old_man_by_innakayuta.jpg

Azi am fost până la medicul de familie. Să mai, citez, „vorbim în contradictoriu”. Omul ăsta chiar nu se învaţă minte…

Să mergi la doctor e o experienţă dureroasă în sine. Începe să te doară toată durerea din jurul tău. Niciodată nu poţi fii conştient cât e de bine e să fii sănătos până nu vezi feţele oamenilor suferinzi şi numărul lor nemeritat de mare. Imediat după mine a intrat o bătrânică încovoiată de vreme şi de neputinţă. Nici nu se aşează bine jos şi iniţiază o discuţie în care ceilalţi pacienţi se lasă prinşi imediat, poate din motive ce mergeau mai departe de curtoazie şi bunul simţ de a nu lăsa femeia să vorbească singură. Totul începe de la observaţia bunicuţei că în ţara asta a noastră şi în lume în general totul s-a dus pe apa sâmbetei. Ceilalţi încuviinţează politicos. Femeia se vede că avea şi argumente. A citit odată taică-său în Biblie semnele vremurilor de pe urmă şi astea se cam văd acum. Ceilalţi, serioşi până în adânc: cartea sfântă nu minte, numai noi nu vedem şi nu luăm aminte. Discuţia a continuat fireşte cu faptul că mai demult lucrurile mergeau mai bine, că acum există mai multă mâncare, dar de proastă calitate, da.

Oamenii au intrat rând pe rând şi am rămas cu doamna de vârsta a treia în aşteptare. Doamna însă nu şi-a terminat poveştile şi a continuat să deşerte tolba cu mine ca interlocutor. A început să-mi expună observaţiile dumneaei cu privire la copii. Copiii din ziua de astăzi sunt foarte deştepţi. Nu le poţi spune ceva că imediat întorc vorba dacă nu le convine. „Ia uitaţi-vă la ăla cum merge. Stă cu mâinile ca un om mare!” Da’ nici oamenii mari nu mai sunt ca mai demult. Acum nu se mai munceşte. Atunci veneai de la lucru, mergeai la sapă, făceai de toate. Acum nu. Am intrat în cabinet zâmbind. Am continuat meciul cu doctorul.

Ia uitaţi-vă la ăla cum merge. Stă cu mâinile ca un om mare…