Hotel

Posted in Multe on mai 28, 2013 by Dănutz

„Va veni și vremea când o să pleci de acasă, puiule!” Nu își imagina că se va întâmpla așa de repede, însă. Parcă numai cu câteva zile înainte mama îi spunea cuvintele acestea, pe care le percepea ca pe o amenințare. Intră în camera aranjată, ofertantă material și în tot atâta măsură de seacă. Are tot luxul asigurat, așa cum și-a dorit. Banii nu mai sunt demult o problemă. Servirea este promptă, mocheta deasă, căldura învăluitoare, prosoapele noi, cearșafurile imaculate și uscate. Îi lipsește ceva. E în mijlocul oamenilor, vrea să strige, dar nu are la cine striga. Își aduce brusc aminte în această seară de cuvintele mamei: „Puiul va pleca de acasă și își va dormi somnul și în alte paturi decât în cel în care a dormit până acum.” Și simte din nou aceeași disperare, aceeași îndepărtare față de un reper indefinibil. Luxul în care se scaldă a devenit un păcat. Păcatul de care se temea auzind cuvintele mamei.

Pe cât de goală e camera în care a intrat, pe atât e și sufletul său.

Fantezie cu mohair. Studiu în acuarelă.

Posted in Multe on noiembrie 24, 2011 by Dănutz

Pe vremea când eram eu mic nu existau nici bloguri, nici calculatoare la toți cetățenii. Îmi aduc aminte din zilele acelea de țiganii care vindeau mohair. Mi s-a făcut dor de ei, dintr-o dată. Nu am mai văzut de o cârcă de vreme țigani făcând ture  pe stradă, cu suluri de lână colorată pe mâini, ademenind riveranii: ”Hai doamnă, la mohair”. Aveau trecere ciocolatiii aștia cu mohairul. De când lumea stă în case, uitându-se la televizoare și calculatoare, nu mai cumpără mohair. Nemaicumpărând mohair, țiganii magici, vânzători de mohair, nu îmi mai vizitează strada și, prin urmare, eu nu mai aud strigându-se suav ”Hai doamnă, la mohair”. Și îmi este așa de dor.

Rog toți țiganii traficanți de mohair să treacă pe la mine. Dau un laptop la schimb, numai să mai aud strigându-se iar ”Hai doamnă, la mohair”. La mohair… mohair.

Muncim sau ne mai gândim?

Posted in Multe on iulie 11, 2011 by Dănutz

Cel mai îndreptăţit să vorbească despre muncă este un manager de resurse umane. Din biroul lui, din turnul înalt al corporaţiei, între două creioane rupte pe motiv că aşa a vrut, el/ea îşi expune opinia asupra muncii şi cum trebuie ea făcută. Aşa că, pentru a nu se pierde nimic din substanţa perspectivei, transcriem tot logosul la persoana I, cu gen masculin.

De când am fost mic am relaţionat cu munca. Nu cu munca mea, ci cu a altora. Munca îmi era ceva străin. Munca era grea şi rezervată părinţilor sau celorlalţi oameni mari. Copiii aveau menirea de a se juca, pe când părinţii, mai ales, nu se jucau niciodată. Diviziunea rolurilor era la fel de precisă precum zilei îi este rezervată lumina şi nopţii întunericul. Copiii puteau cel mult să îşi ajute părinţii, dar niciodată să lucreze. Mai târziu, orice aş fi făcut, nu am îndrăznit să mă etichetez ca „muncitor”. De aceea, de fiecare dată când vorbesc de muncă, o fac introspectiv. Mi se impune reverenţă, sobrietate când cineva pomeneşte, doar, despre meritele sale în muncă şi raportarea la fenomen, de pe poziţia celuilalt, mă face să încrunt cel puţin o sprânceană.

Ca matur, am chestionat frecvent asupra a ceea ce defineşte munca. La grădiniţă, cu siguranţă, nimeni nu va crede că munceşti, la şcoală înveţi, în facultate studiezi. După ce ai terminat şcoala începi dintr-o dată să munceşti (visul neascuns al oricărui mitic). De acum eşti un om serios, cu responsabilităţi mature. Primeşti un pumn de bănuţi pentru activitatea desfăşurată şi asta îţi schimbă total perspectiva şi imaginea în societate. Acum eşti de nădejde, învârţi şi tu o rotiţă în sistem. Odată ce eşti remunerat pentru cea mai nesemnificativă prestaţie, munceşti. Ce făceai cu câteva zile înainte, fără să aştepţi ceva în schimb sau să fie considerat neapărat necesar, se cheamă acum „muncă”. Nu mai eşti un oarecare, eşti un profesionist, un integrat. De acum, setul de frustrări ţi se upgradează. Te frământă grămada de bani pe care o primeşti. De acum ai un preţ. De acum începând, te pui la vânzare.

Trăitor în urban fiind, nu am avut ocazia asistării la un proces muncitoresc continuu. Mă istovea în primii ani ai copilăriei doar privitul ocazional la desfăşurarea unei lucrări serioase, care se prelungea în zilele de vară până după lăsarea întunericului. Hei-rup-urile zgomotoase şi trimiterile la origini prin termeni slavoneşti, îmi dădeau impresia unei forţe imposibil de egalat. Mă cuprindea de fiecare dată la asistarea ei o oboseală cu efect calmant şi somnul care îi urma îmi prilejuia satisfacţie completă pentru rezultatul celorlalţi. Pentru munca brută, sub cerul liber, trebuia să fii nervos ca să poţi pune şi tu umărul între oamenii maturi. Trebuia să strigi şi să stăpâneşti termeni tehnici pe care să-i înşirui repetitiv într-un nonsens productiv doar pentru ceilalţi tovarăşi în execuţie.

Pentru munca de birou, dacă o prestai, trebuia să ai neapărat o vestă pe spătarul scaunului pe care şedeai şi dacă erai bărbat şi un calendar Adesgo, agăţat pe perete, pe filele căruia nişte doamne îşi întindeau cracii acoperiţi de ciorapi în nuanţe diferite pentru fiecare lună a anului. Masa de lucru trebuia neapărat murdărită cu tuş albastru de ştampilă. Cred că albăstreala întinsă pe masă dădea măsura prestaţiei fiecăruia. Munca de birou se diferenţia de cea brută. Era apreciată ca fiind mai lesne şi impunea mai mult respect. Chiar şi aşa, aerul stătut din încăpere şi mirosul indigo-ului o făcea traumatizantă.

Când vine vorba de propriile eforturi în muncă, perspectiva e cu totul diferită. Latura mea ludică a predominat de-a lungul existenţei şi nu mi-am permis de multe ori sau, poate, niciodată aprecieri decisive în privinţa activităţilor mele, indiferent de natura lor. Mereu, munca şi joaca mi s-au fugărit prin minte şi s-au întrecut una pe cealaltă. Nici una nu a avut câştig pentru prea mult timp. Nu am reuşit până acum să întâmpin o activitate în aşa fel de distructivă încât să o numesc muncă pură. În tot ceea ce am făcut am găsit resursă pentru râs şi pentru prilej de mişto-uri, doar cu scopul să flambeze şi mai mult starea de bună dispoziţie. Îmi place să cred că rezultatele cele mai rodnice sunt atinse printr-o joacă bine dozată şi nu prin încrâncenarea unei râvne oarbe.

pentru ManInFest, nr. 2/2011

RDS. gradul 3.

Posted in Multe on mai 15, 2011 by Dănutz

Am avut parte de un asalt într-o după-masă. Nu ştiam cum să fug mai repede la uşă, că se bătea în ea să bubuie, nu alta. Cred că puteam auzi şi din fundul grădinii dacă eram acolo. Deschid şi văd două feţe care se recomandă fulgerător a veni din partea RDS. Ei au mai fost pe la mine şi a răspuns altcineva, aşa că trebuie să le confirm bănuielile asupra statutului meu în propria casă. Continuă să vorbească din prag, rapid şi amestecat; după două minute îi invit să intre. Îmi cer numărul de telefon de la Romtelecom şi o copie după buletin să îl treacă în reţeaua lor. Nu mai înţelegeam nimic. Deja era franceză ce vorbeau. Îmi ofereau telefonie, televiziune digitală şi internet pe deasupra, toate la pachet, agitaţi, nevoie mare. Din graba lor puteam aproape deduce că vor rezolva totul în după-masa aia. În mai puţin de o oră. Dar totuşi, eu am şi internet şi telefonie de la RDS, la televizor nu mă uit. De ce aş semna un contract pentru aceleaşi servicii de care dispun deja printr-un contract semnat? O să primesc totul pe acelaşi fir, infrastructura de comunicaţii va fi schimbată, sunt lămurit. Le cer un pic de timp de gândire, nu pot hotărî în presiunea momentului dacă vreau să primesc totul pe acelaşi fir. Le cer un număr de telefon să îi sun eu pe când voi fi terminat de reflectat. Mi se întinde un plic pe care scrie Denisa-0740RDSRCS. Superb. O să o sun pe Denisa să închei un contract de servicii de telefonie RDS. Pe un număr de Orange. Culmea concurenţei pe piaţa comunicaţiilor. Văzând că mă uit cam dezorientat, sunt rugat să dau şi eu un număr de celular pentru contact. A doua zi sunt sunat de dimineaţă. „Bună ziua, sunt Denisa!” „Salut Denisa!” „Am vorbit ieri despre contract.” „Nu semnez încă!” „Poftim?” Credea că nu a auzit bine. Am repetat. În cele din urmă a înţeles. Am fost badass că nu am vrut? Încă mă mai întreb.

Scris şi citit

Posted in Multe on mai 13, 2011 by Dănutz

Am ajuns momentul de supraretardare când mai citesc doar ceea ce eu scriu. Aşa că m-am apucat să îmi scriu mie însumi. Am avut nevoie să citesc ceva porno. M-am pus jos, am scris, după aia am citit şi m-am bucurat. Am vrut să citesc o ştire, să văd ce s-a mai petrecut în lume. Am aplicat aceeaşi reţetă şi am reuşit să aflu ce mai e nou. Am fost deprimat. Mi-am scris un text motivaţional şi mi-am revenit după citire. Am vrut să fiu cultivat în spirit urban. Am scris o cronică de film conţinând cuvântul „iconoclast”, am citit-o încălţat cu tenişi şi cu pălărie pe cap şi am devenit un cultivat, abia după. Când am vrut să râd, mi-am scris un text de băşcălie şi l-am citit. După aia, am vrut să citesc ceva ştiinţific, să îmi pun mintea la contribuţie. Am scris o teză de doctorat. De citit, însă, nu am mai reuşit.

Posted in Multe on decembrie 20, 2010 by Dănutz

„Zi mă, zi!” „Zi că îţi place şi ţie de Shakira.” Stătea contorsionat, măsurând cuvinte, cu ţigara bleagă în colţul gurii. Căţelul i se agita la picioare, clămpănind din urechile lungi şi subţiri. Fuma doar Carpaţi fără filtru. Era băiat autohton şi nu se dezminţea. Îi plăceau Amiral, dar cum le-a fumat pe ultimele produse vreodată, a hotărât să nu renunţe la relicvele cu cerb şi creste de munte pe pachet. Vorbea singur, dar el credea, însă, că e înconjurat de elevi.

Era iarnă şi stătea încălţat în şoşoni cu un halat ros şi petecit tras pe spate, sprijinind pereţii. „Doamne, ar trebui să iau nişte vitamine…” şi mai trage un fum adânc. Lălăia.

„Ar trebui să ies mai des din casă. Azi nu mi-a ieşit deloc poezia.” E profesorul de română de la noi din oraş…

Program ales

Posted in Multe on august 28, 2010 by Dănutz

Primesc un telefon într-o după-masă toridă, de sfârşit de iulie. Sunt convocat fără prea multe detalii la o întâlnire de afaceri în oraş. Mă grăbesc să ajung acasă, nu apuc să mă dichisesc cum trebuie, că doar nu merg la alimentară să cumpăr macaroane, merg la o întâlnire de pretenţii. Chem rapid un taxi, că nu se face să merg pe jos şi să ajung transpirat în cămaşa albă şi pantalonii de doc italienesc. Ajung, ca niciodată, cu 5 minute mai repede de ora programată. Păşesc încrezător, în sfârşit ajung şi eu să intru odată cu toată lumea, fără să îmi atrag priviri deranjate de întârziere. Păşesc şi mă încrunt. În curtea, pe care mi-o imaginam animată, nu era nimeni. După un minut de aşteptare apare persoana care a lansat invitaţia. Cu un zâmbet extrem de larg, suspect de larg, mă întreabă ce mai fac, pe unde, cum, de ce. Am fost învins. Mi se ţeseau în minte tot felul de scenarii. Simţeam în aer şi din grija cu care îşi măsura cuvintele, din suspansul stângaci întreţinut, că mă aştepta o întâlnire grea, o întâlnire în care trebuia să fiu convins de ceva prin orice mijloace. O întreb galant, cât se poate de politicos, dacă nu m-a adus la o reuniune a martorilor lui Iehova, a vânzătorilor piramidali, de vreun fel. Sunt asigurat că nu este cazul, după care răsuflu semi-uşurat. Însă nu trece mult şi aud cum se întoarce discuţia după câteva secunde de linişte: „Dar ştii… Produsele ălora nu sunt chiar aşa rele. Ai încercat vreodată?” O fuck! Din acel moment am fost învins de două ori. Începeau să apară şi alţi zâmbitori şi alţi frezaţi perplecşi, ca mine, nu mai era cale de scăpare. Mii de trăsnete şi fulgere, m-au încolţit, sunt prins între ei, mă vor lega de un stâlp, vor începe să behăie toţi despre avantaje şi bani şi mă vor forţa să semnez adeziunea în organizaţia lor puturoasă de oameni dedicaţi, voi fi târât în săli de sute de locuri să ascult poveşti motivaţionale ale unor lideri, acum de succes, care au început exact ca mine, voi deveni şi eu un obsedat care va trebui să convingă alţi naivi. Nu mai eram doar învins, eram zdrobit deja. S-a dezvăluit şi secretul invitaţiei până la urmă: un nene de succes urma să ne prezinte afacerea lui de succes şi să ne atragă şi pe noi în ea ca să avem şi noi, neştiutorii, amărâţii, parte de succes.

Am intrat în sala răcoroasă, unde eu, în naivitatea mea iniţială îmi imaginam un bufet generos, că şi aşa criza le-a cam rărit. Nu era. Ne aştepta doar un nene mustăcios, cu laptop şi cu ghiul, singur, la o masă ferită, într-un colţ. În rest, totul gol. Suntem îndrumaţi să luăm loc, toţi se feresc şi ajung să stau eu lângă nenea cu succesul. Ne oferă generos ceva de băut, dar instinctele mă opresc să mă las prins în cursă. Cine ştie câte pastile au fost dizolvate în limonadă. Se poate şi fără. Trecem la treabă. Se iniţiază discursul. „Vă plac banii?” Am auzit bine. Asta a fost prima frază. S-a trecut direct la subiect, fără nici o prezentare inutilă, fără formule de curtoazie. Hmm, se părea că va fi o lecţie scurtă şi concentrată despre făcut bani. S-a dovedit, însă, a fi o naivitate în reviriment cea care m-a împins la a crede asta. Lecţia a durat două ore.

Cred că am fost un ascultător tare bun. Văzând pasiunea discursivă a omului, am adoptat un zâmbet subţire şi am clătinat din cap aprobator. I-am dat de înţeles că îl cred şi îl susţin. Mai mult, i-am adresat şi câteva întrebări. „Dar vai… nu îmi vine să cred. Chiar aşa este? Vânzările de tip piramidal au pornit din America? Oamenii voştri sunt întru totul absorbiţi de pasiunea meseriei? Oricine poate deveni milionar în euro în câţiva ani? Ouauu. Mă mai aşteaptă şi o excursie în Caraibe?” Cel mai impresionat am fost când mi s-a spus că la nivelul 3 pot câştiga un pix. Un pix, dar nu de orice fel. Un pix cu sigla companiei inscripţionată în partea superioară, acolo unde apeşi pe buton ca să îi iasă vârful. Şi la nivelul 4 pot câştiga un ghiul. Un ghiul exact ca cel de pe inelarul lui. Iooi. Toată viaţa am visat la ghiul. Tot ce trebuia să fac era să mă înscriu. Evident că am completat fişa de înscriere pentru ca toţi să plecăm împăcaţi. Le scânteiau ochii. Eram o pradă încolţită. Păcat că toate datele din fişa mea erau imaginate. Nu îmi mai aduceam aminte cu exactitate numărul de telefon şi a trebuit să improvizez unul. A doua zi, după ce credeam toată mascarada terminată şi mă reaşezam pe macazul meu de om lipsit de succes, primesc un telefon de la un număr necunoscut. „Dle Dănutz, tu eşti?” „Da.” „Oai, abia am dat de tine… Nu îţi trebuie bani?” „Nu. Am destui.” Ding, ding, ding.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.