Un-doi

Posted in Multe on octombrie 27, 2019 by Dănutz

Se apropie toamna. O simte în aerul tot mai umed şi mai răcoros al dimineţilor. De fapt, nici nu este nevoie să simtă aerul de afară. Este de ajuns să se dea jos din pat şi să intre în baie desculţă. Gresia este mai rece. Dacă nu îşi ia un halat pe ea, riscă dureri la mijlocul coloanei vertebrale. Ea, doamna doctor. De când a rămas singură a devenit tot mai plictisită în timp şi plictiseala i s-a transformat în oboseală. Oboseala i s-a transformat în sictir. Sictirul i s-a transformat în nepăsare. A ajuns la treizeci şi şapte de ani să nu îi mai pese. S-a imunizat la stimulii mediului înconjurător, dar s-a îmbibat de miserupism. Abia se trezeşte, abia porneşte la drum. E nevoie de ea la spital. Aşa cred ceilalţi. Ea nu mai crede nimic. Ea nu mai crede că e nevoie de vreo ceva. Nu mai crede pe nimeni. Nu mai crede când aude că doare. Nu mai crede durerea, nu îşi mai crede nici propriul organism. Dacă nu crede, nici nu există. Poate şi de asta îşi repetă ca o mantra de fiecare dată când se trezeşte: „Tu eşti Angela Ioana Catone. Tu eşti medic. Tu ţi-ai dorit asta şi îţi place ce faci”. Se teme ca nu cumva să dispară dintr-o dată dacă nu se convinge pe sine însăşi că există şi că are o ocupaţie. O ocupaţie. Până la urmă, ocupaţia defineşte orice fiinţă, indiferent că e sau nu conştientă. Singura ocupație pe care o mai are îi este meseria. În adânc nu s-a împăcat cu singularitatea aceasta. Acum, de când a rămas doar cu medicina, s-ar crede că se poate dedica în totalitate. Dar nu este așa.

*

Din radioul maşinii se propagă muzica tânără şi energizantă. Este o plăcere să conducă cu muzica dată tare. Este singură în maşină. Se uită în faţă şi îşi concentrează în orizont atenţia. Funcţiile vitale îşi fac treaba în parametri. Creierul este setat pe pilot automat. Reflexele conducătorului se activează în condiţii bune ori de câte ori se iveşte o ocazie pentru ele. Îşi doreşte ca drumul să nu se mai termine. Are destul combustibil în rezervor. Este din nou cufundată în transă. O ajută şi soarele palid care o încălzeşte prin efectul de seră obţinut cu concurenţa parbrizului.

Poate nu o să se mai oprească la ţară, unde şi-a stabilit destinaţia la plecare. Ce ar fi să meargă mai departe, ce ar fi să străpungă linia orizontului? Să o treacă? Să vadă ce există dincolo de ea? Şi-a dorit asta de când s-a pomenit. Micuţa Ioana, de pe scaunul din spate al maşinii, a vrut dintotdeauna să afle ce este mai departe. Să vadă ce locuri şi ce oameni sunt dincolo de linia care prefigura o limită. Zâmbeşte subţire şi îşi scutură umerii. A fost un copil frumos şi plin de dorinţe. Ce şi-a propus atunci a rămas un ţel şi pentru anii care au urmat. Şi-a dus la îndeplinire dorinţele cu precizie şi cu răspundere. Dezamăgirea propriei persoane a fost situaţia de care s-a ferit cel mai abitir. A moştenit ochii negri ai tatălui şi câţiva pistrui şterşi, atât numai cât să o facă mai distinctă, de la cine ştie ce strămoş uitat. E mulţumită să se uite înapoi în copilărie. O încearcă sentimentul acela de mulţumire şi bucurie că nimeni nu îi va mai putea atinge copilăria. A fost perfectă şi aşa va rămâne. Va rămâne încapsulată în cutia cu comori a propriei conştiinţe. A trăit fericită şi, la rândul ei, a împărţit fericire celor care au înconjurat-o. Incontestabil, copilăria ei a fost o reuşită şi ei i se datorează cel mai mare merit pentru acest succes. Ea a căutat, ea a găsit, ea a învăţat, ea s-a lăsat purtată de îndrumarea părinţilor spre propriul câştig. Da. Şi tot ea a lăsat din preaplinul ei şi celorlalţi. Ea i-a încântat, ea i-a făcut să râdă, ea le-a descreţit feţele prea preocupate, ea i-a făcut să investească speranţă şi încredere în ea. Ea, pistruiata, a cântat, ea a dansat şi ea s-a simţit fericită dimpreună cu toţi ceilalţi de lângă. Şi acum, amintirea ei despre acel timp este tot ce mai contează. Şi-a arogat segmentul şi nu renunţă la el. Tărâmul acesta este tot al ei şi niciodată nu i se va îndepărta.

Soarele precaut se retrage uşor, luând cu el şi lumina invazivă. Se aşterne amurgul colorat al unei zile de toamnă pe sfârșite. „Este o desfătare să te scalzi în marea aceasta de culori calde”, îşi zice în gând. Vegetaţia amestecă păstos nuanţe de verde murdar cu ruginiu. Distinct, răsare câte o expandare de galben saturat. Frunzele câte unui copac rămas golaş de acum. Razele de lumină sunt gălbuie, norii plesnesc de roşeaţă ademenitoare. I se face poftă. Îşi imaginează cum întinde mâna să îi apuce şi să îi guste. Să îi rupă în fâşii pufoase, să îşi umple gura cu dulceaţa lor care se dispersează uşor, rămânând cu faţa plină de resturi şi cu degetele şi palmele lipicioase. Norii aceştia sunt din vată de zahăr. O pătrunde o emoție caldă în toți nervii. Zâmbește din nou abundent. De la radio răzbate un ritm cadenţat de tobe şi chitare. O voce şuierată începe un refren: „Te spun, că ai părul brun / Te spun, că ai pistrui pe sân / Te spun, Te spun, Te spun”. Tresare dintr-o dată şi fără să se poată controla, ochii i se umplu de lacrimi. I se înfundă nasul. Pilotul automat merge în continuare.

(va continua)

Fabrica de mușchi

Posted in Multe on aprilie 27, 2017 by Dănutz

– Întoarcerea pe meleagurile pe care nu le-am mai văzut de o căruță de vreme m-a umplut de fantezie și de efuziune poetică, ieri. A fost mirobolant, a fost verde, a fost plin de aer curat pe care l-am inhalat în plămânii prea stătuți.

– Eh, căcat. A fost o ieșire scurtă, la marginea orașului mic.

– Mic, dar fioros. S-a transformat, meștere. S-a făcut bengos. Și-a tras autostradă prin spatele străzilor mărginașe și înguste, și-a mai colorat casele și și le-a mai extins. Și-a înmulțit numărul de mașini parcate în fața porților și și-a mai agățat câte o tăblie de reclamă pentru serviciile oferite de câte un liber profesionist. Și-a transformat fabrica de piele în fabrică de mușchi, cu sclipici la intrare. Știi ce mi-a plăcut cel mai mult? Oamenii au siguranța aia pe care o au avut-o și strămoșii lor, că ei fac totul bine. Știu ei ce e de făcut, nu trebuie să le zică nimeni. Și nici ei nu își prea zic. Pentru că răspunsurile sunt date. Întrebările nu se potrivesc în orânduirea asta așezată a lor. Nu le prea pasă cum se trăiește pe altundeva, la ei pe plai nu se poate altfel. Au pe fețe limpezimea tihnită pe care o are țăranul sfârșit de oboseală după ce se întoarce seara de la câmp. Și-a făcut el treaba și în acea zi. La cei de acum și de aici, coordonatele sunt instituite precis: tinerii vor să facă mușchi, mai maturii vor să se uite la TV, puradeii se pot juca în șanțul care se tot construiește de câțiva ani cu bani europeni, deși i s-a depășit demult termenul. Putem face o pauză și reluăm cu alt subiect dacă ieșirea de ieri nu îți oferă destul material pentru a scrie un text rezonabil.

– Continuă să-mi zici, te rog. De data asta voi scrie așa cum îți ies cuvintele. Nu voi mai șlefui la ele. Nu voi stabili nici măcar un fir de ghidaj. Nici sens nu o să dau înlățuirii care va ieși. Nici nu o să le mai dau condimentul nobil care va face cititorul să râdă când trece cu ochii peste ele. Va fi un text rupt, scuipat parcimonios și protocolar printre dinții strânși, ca o nuvelă postmedernistă rusească. Rațiunea ta își permite un moment de vacanță. Nu e nevoie să te forțezi la gândire. Gura ta poate vorbi și fără să îți chinui mintea.

– Mă întorc în copilăria mea, când mă jucam cu alți copii într-o sală de sport care se tot construia și nu se mai termina. Sala aceea a fost un etern șantier în construcție cât ne-a durat copilăria. După ce s-au apucat oamenii mai serios și au terminat construcția, a fost gata și copilăria noastră. A mea și a copiilor celorlalți de pe stradă. Nici fabrica de piele nu era departe de casă. Dar fabrica avea porțile închise și tot timpul pufăia și zuruia. Impresia pe care mi-o lăsa era că acolo se face ceva important. Becurile erau aprinse și în întunericul nopții. Era păzită la porțile ei mari de fier. Doar trecând pe lângă ea mă cuprindea teama de a nu face ceva rău, de a nu încălca o regulă. Aseară când am trecut iar pe lângă ea, am văzut că nu mai erau porțile acelea mari. Au fost scoase și a rămas un gol imens în locul lor și în curtea pe care o ascundeau. Nu mai zuruia, nu mai pufăia. Parcă își găsise după atâția ani liniștea și stătea cuviincioasă, fără să mai dea fiori celor care treceau pe aproape. La parter, totuși, era mai tare luminată decât îmi aduceam aminte. Da. De data asta era o lumină mai puternică și mai caldă. Pe o lățime considerabilă pe fațada ei stătea scris cu litere sclipicioase ”Ovy Golden Gym”. Fabrica de piele s-a transformat în fabrică de mușchi.

Hotel

Posted in Multe on mai 28, 2013 by Dănutz

„Va veni și vremea când o să pleci de acasă, puiule!” Nu își imagina că se va întâmpla așa de repede, însă. Parcă numai cu câteva zile înainte mama îi spunea cuvintele acestea, pe care le percepea ca pe o amenințare. Intră în camera aranjată, ofertantă material și în tot atâta măsură de seacă. Are tot luxul asigurat, așa cum și-a dorit. Banii nu mai sunt demult o problemă. Servirea este promptă, mocheta deasă, căldura învăluitoare, prosoapele noi, cearșafurile imaculate și uscate. Îi lipsește ceva. E în mijlocul oamenilor, vrea să strige, dar nu are la cine striga. Își aduce brusc aminte în această seară de cuvintele mamei: „Puiul va pleca de acasă și își va dormi somnul și în alte paturi decât în cel în care a dormit până acum.” Și simte din nou aceeași disperare, aceeași îndepărtare față de un reper indefinibil. Luxul în care se scaldă a devenit un păcat. Păcatul de care se temea auzind cuvintele mamei.

Pe cât de goală e camera în care a intrat, pe atât e și sufletul său.

Fantezie cu mohair. Studiu în acuarelă.

Posted in Multe on noiembrie 24, 2011 by Dănutz

Pe vremea când eram eu mic nu existau nici bloguri, nici calculatoare la toți cetățenii. Îmi aduc aminte din zilele acelea de țiganii care vindeau mohair. Mi s-a făcut dor de ei, dintr-o dată. Nu am mai văzut de o cârcă de vreme țigani făcând ture  pe stradă, cu suluri de lână colorată pe mâini, ademenind riveranii: ”Hai doamnă, la mohair”. Aveau trecere ciocolatiii aștia cu mohairul. De când lumea stă în case, uitându-se la televizoare și calculatoare, nu mai cumpără mohair. Nemaicumpărând mohair, țiganii magici, vânzători de mohair, nu îmi mai vizitează strada și, prin urmare, eu nu mai aud strigându-se suav ”Hai doamnă, la mohair”. Și îmi este așa de dor.

Rog toți țiganii traficanți de mohair să treacă pe la mine. Dau un laptop la schimb, numai să mai aud strigându-se iar ”Hai doamnă, la mohair”. La mohair… mohair.

Muncim sau ne mai gândim?

Posted in Multe on iulie 11, 2011 by Dănutz

Cel mai îndreptăţit să vorbească despre muncă este un manager de resurse umane. Din biroul lui, din turnul înalt al corporaţiei, între două creioane rupte pe motiv că aşa a vrut, el/ea îşi expune opinia asupra muncii şi cum trebuie ea făcută. Aşa că, pentru a nu se pierde nimic din substanţa perspectivei, transcriem tot logosul la persoana I, cu gen masculin.

De când am fost mic am relaţionat cu munca. Nu cu munca mea, ci cu a altora. Munca îmi era ceva străin. Munca era grea şi rezervată părinţilor sau celorlalţi oameni mari. Copiii aveau menirea de a se juca, pe când părinţii, mai ales, nu se jucau niciodată. Diviziunea rolurilor era la fel de precisă precum zilei îi este rezervată lumina şi nopţii întunericul. Copiii puteau cel mult să îşi ajute părinţii, dar niciodată să lucreze. Mai târziu, orice aş fi făcut, nu am îndrăznit să mă etichetez ca „muncitor”. De aceea, de fiecare dată când vorbesc de muncă, o fac introspectiv. Mi se impune reverenţă, sobrietate când cineva pomeneşte, doar, despre meritele sale în muncă şi raportarea la fenomen, de pe poziţia celuilalt, mă face să încrunt cel puţin o sprânceană.

Ca matur, am chestionat frecvent asupra a ceea ce defineşte munca. La grădiniţă, cu siguranţă, nimeni nu va crede că munceşti, la şcoală înveţi, în facultate studiezi. După ce ai terminat şcoala începi dintr-o dată să munceşti (visul neascuns al oricărui mitic). De acum eşti un om serios, cu responsabilităţi mature. Primeşti un pumn de bănuţi pentru activitatea desfăşurată şi asta îţi schimbă total perspectiva şi imaginea în societate. Acum eşti de nădejde, învârţi şi tu o rotiţă în sistem. Odată ce eşti remunerat pentru cea mai nesemnificativă prestaţie, munceşti. Ce făceai cu câteva zile înainte, fără să aştepţi ceva în schimb sau să fie considerat neapărat necesar, se cheamă acum „muncă”. Nu mai eşti un oarecare, eşti un profesionist, un integrat. De acum, setul de frustrări ţi se upgradează. Te frământă grămada de bani pe care o primeşti. De acum ai un preţ. De acum începând, te pui la vânzare.

Trăitor în urban fiind, nu am avut ocazia asistării la un proces muncitoresc continuu. Mă istovea în primii ani ai copilăriei doar privitul ocazional la desfăşurarea unei lucrări serioase, care se prelungea în zilele de vară până după lăsarea întunericului. Hei-rup-urile zgomotoase şi trimiterile la origini prin termeni slavoneşti, îmi dădeau impresia unei forţe imposibil de egalat. Mă cuprindea de fiecare dată la asistarea ei o oboseală cu efect calmant şi somnul care îi urma îmi prilejuia satisfacţie completă pentru rezultatul celorlalţi. Pentru munca brută, sub cerul liber, trebuia să fii nervos ca să poţi pune şi tu umărul între oamenii maturi. Trebuia să strigi şi să stăpâneşti termeni tehnici pe care să-i înşirui repetitiv într-un nonsens productiv doar pentru ceilalţi tovarăşi în execuţie.

Pentru munca de birou, dacă o prestai, trebuia să ai neapărat o vestă pe spătarul scaunului pe care şedeai şi dacă erai bărbat şi un calendar Adesgo, agăţat pe perete, pe filele căruia nişte doamne îşi întindeau cracii acoperiţi de ciorapi în nuanţe diferite pentru fiecare lună a anului. Masa de lucru trebuia neapărat murdărită cu tuş albastru de ştampilă. Cred că albăstreala întinsă pe masă dădea măsura prestaţiei fiecăruia. Munca de birou se diferenţia de cea brută. Era apreciată ca fiind mai lesne şi impunea mai mult respect. Chiar şi aşa, aerul stătut din încăpere şi mirosul indigo-ului o făcea traumatizantă.

Când vine vorba de propriile eforturi în muncă, perspectiva e cu totul diferită. Latura mea ludică a predominat de-a lungul existenţei şi nu mi-am permis de multe ori sau, poate, niciodată aprecieri decisive în privinţa activităţilor mele, indiferent de natura lor. Mereu, munca şi joaca mi s-au fugărit prin minte şi s-au întrecut una pe cealaltă. Nici una nu a avut câştig pentru prea mult timp. Nu am reuşit până acum să întâmpin o activitate în aşa fel de distructivă încât să o numesc muncă pură. În tot ceea ce am făcut am găsit resursă pentru râs şi pentru prilej de mişto-uri, doar cu scopul să flambeze şi mai mult starea de bună dispoziţie. Îmi place să cred că rezultatele cele mai rodnice sunt atinse printr-o joacă bine dozată şi nu prin încrâncenarea unei râvne oarbe.

pentru ManInFest, nr. 2/2011

RDS. gradul 3.

Posted in Multe on mai 15, 2011 by Dănutz

Am avut parte de un asalt într-o după-masă. Nu ştiam cum să fug mai repede la uşă, că se bătea în ea să bubuie, nu alta. Cred că puteam auzi şi din fundul grădinii dacă eram acolo. Deschid şi văd două feţe care se recomandă fulgerător a veni din partea RDS. Ei au mai fost pe la mine şi a răspuns altcineva, aşa că trebuie să le confirm bănuielile asupra statutului meu în propria casă. Continuă să vorbească din prag, rapid şi amestecat; după două minute îi invit să intre. Îmi cer numărul de telefon de la Romtelecom şi o copie după buletin să îl treacă în reţeaua lor. Nu mai înţelegeam nimic. Deja era franceză ce vorbeau. Îmi ofereau telefonie, televiziune digitală şi internet pe deasupra, toate la pachet, agitaţi, nevoie mare. Din graba lor puteam aproape deduce că vor rezolva totul în după-masa aia. În mai puţin de o oră. Dar totuşi, eu am şi internet şi telefonie de la RDS, la televizor nu mă uit. De ce aş semna un contract pentru aceleaşi servicii de care dispun deja printr-un contract semnat? O să primesc totul pe acelaşi fir, infrastructura de comunicaţii va fi schimbată, sunt lămurit. Le cer un pic de timp de gândire, nu pot hotărî în presiunea momentului dacă vreau să primesc totul pe acelaşi fir. Le cer un număr de telefon să îi sun eu pe când voi fi terminat de reflectat. Mi se întinde un plic pe care scrie Denisa-0740RDSRCS. Superb. O să o sun pe Denisa să închei un contract de servicii de telefonie RDS. Pe un număr de Orange. Culmea concurenţei pe piaţa comunicaţiilor. Văzând că mă uit cam dezorientat, sunt rugat să dau şi eu un număr de celular pentru contact. A doua zi sunt sunat de dimineaţă. „Bună ziua, sunt Denisa!” „Salut Denisa!” „Am vorbit ieri despre contract.” „Nu semnez încă!” „Poftim?” Credea că nu a auzit bine. Am repetat. În cele din urmă a înţeles. Am fost badass că nu am vrut? Încă mă mai întreb.

Scris şi citit

Posted in Multe on mai 13, 2011 by Dănutz

Am ajuns momentul de supraretardare când mai citesc doar ceea ce eu scriu. Aşa că m-am apucat să îmi scriu mie însumi. Am avut nevoie să citesc ceva porno. M-am pus jos, am scris, după aia am citit şi m-am bucurat. Am vrut să citesc o ştire, să văd ce s-a mai petrecut în lume. Am aplicat aceeaşi reţetă şi am reuşit să aflu ce mai e nou. Am fost deprimat. Mi-am scris un text motivaţional şi mi-am revenit după citire. Am vrut să fiu cultivat în spirit urban. Am scris o cronică de film conţinând cuvântul „iconoclast”, am citit-o încălţat cu tenişi şi cu pălărie pe cap şi am devenit un cultivat, abia după. Când am vrut să râd, mi-am scris un text de băşcălie şi l-am citit. După aia, am vrut să citesc ceva ştiinţific, să îmi pun mintea la contribuţie. Am scris o teză de doctorat. De citit, însă, nu am mai reuşit.

Posted in Multe on decembrie 20, 2010 by Dănutz

„Zi mă, zi!” „Zi că îţi place şi ţie de Shakira.” Stătea contorsionat, măsurând cuvinte, cu ţigara bleagă în colţul gurii. Căţelul i se agita la picioare, clămpănind din urechile lungi şi subţiri. Fuma doar Carpaţi fără filtru. Era băiat autohton şi nu se dezminţea. Îi plăceau Amiral, dar cum le-a fumat pe ultimele produse vreodată, a hotărât să nu renunţe la relicvele cu cerb şi creste de munte pe pachet. Vorbea singur, dar el credea, însă, că e înconjurat de elevi.

Era iarnă şi stătea încălţat în şoşoni cu un halat ros şi petecit tras pe spate, sprijinind pereţii. „Doamne, ar trebui să iau nişte vitamine…” şi mai trage un fum adânc. Lălăia.

„Ar trebui să ies mai des din casă. Azi nu mi-a ieşit deloc poezia.” E profesorul de română de la noi din oraş…

Program ales

Posted in Multe on august 28, 2010 by Dănutz

Primesc un telefon într-o după-masă toridă, de sfârşit de iulie. Sunt convocat fără prea multe detalii la o întâlnire de afaceri în oraş. Mă grăbesc să ajung acasă, nu apuc să mă dichisesc cum trebuie, că doar nu merg la alimentară să cumpăr macaroane, merg la o întâlnire de pretenţii. Chem rapid un taxi, că nu se face să merg pe jos şi să ajung transpirat în cămaşa albă şi pantalonii de doc italienesc. Ajung, ca niciodată, cu 5 minute mai repede de ora programată. Păşesc încrezător, în sfârşit ajung şi eu să intru odată cu toată lumea, fără să îmi atrag priviri deranjate de întârziere. Păşesc şi mă încrunt. În curtea, pe care mi-o imaginam animată, nu era nimeni. După un minut de aşteptare apare persoana care a lansat invitaţia. Cu un zâmbet extrem de larg, suspect de larg, mă întreabă ce mai fac, pe unde, cum, de ce. Am fost învins. Mi se ţeseau în minte tot felul de scenarii. Simţeam în aer şi din grija cu care îşi măsura cuvintele, din suspansul stângaci întreţinut, că mă aştepta o întâlnire grea, o întâlnire în care trebuia să fiu convins de ceva prin orice mijloace. O întreb galant, cât se poate de politicos, dacă nu m-a adus la o reuniune a martorilor lui Iehova, a vânzătorilor piramidali, de vreun fel. Sunt asigurat că nu este cazul, după care răsuflu semi-uşurat. Însă nu trece mult şi aud cum se întoarce discuţia după câteva secunde de linişte: „Dar ştii… Produsele ălora nu sunt chiar aşa rele. Ai încercat vreodată?” O fuck! Din acel moment am fost învins de două ori. Începeau să apară şi alţi zâmbitori şi alţi frezaţi perplecşi, ca mine, nu mai era cale de scăpare. Mii de trăsnete şi fulgere, m-au încolţit, sunt prins între ei, mă vor lega de un stâlp, vor începe să behăie toţi despre avantaje şi bani şi mă vor forţa să semnez adeziunea în organizaţia lor puturoasă de oameni dedicaţi, voi fi târât în săli de sute de locuri să ascult poveşti motivaţionale ale unor lideri, acum de succes, care au început exact ca mine, voi deveni şi eu un obsedat care va trebui să convingă alţi naivi. Nu mai eram doar învins, eram zdrobit deja. S-a dezvăluit şi secretul invitaţiei până la urmă: un nene de succes urma să ne prezinte afacerea lui de succes şi să ne atragă şi pe noi în ea ca să avem şi noi, neştiutorii, amărâţii, parte de succes.

Am intrat în sala răcoroasă, unde eu, în naivitatea mea iniţială îmi imaginam un bufet generos, că şi aşa criza le-a cam rărit. Nu era. Ne aştepta doar un nene mustăcios, cu laptop şi cu ghiul, singur, la o masă ferită, într-un colţ. În rest, totul gol. Suntem îndrumaţi să luăm loc, toţi se feresc şi ajung să stau eu lângă nenea cu succesul. Ne oferă generos ceva de băut, dar instinctele mă opresc să mă las prins în cursă. Cine ştie câte pastile au fost dizolvate în limonadă. Se poate şi fără. Trecem la treabă. Se iniţiază discursul. „Vă plac banii?” Am auzit bine. Asta a fost prima frază. S-a trecut direct la subiect, fără nici o prezentare inutilă, fără formule de curtoazie. Hmm, se părea că va fi o lecţie scurtă şi concentrată despre făcut bani. S-a dovedit, însă, a fi o naivitate în reviriment cea care m-a împins la a crede asta. Lecţia a durat două ore.

Cred că am fost un ascultător tare bun. Văzând pasiunea discursivă a omului, am adoptat un zâmbet subţire şi am clătinat din cap aprobator. I-am dat de înţeles că îl cred şi îl susţin. Mai mult, i-am adresat şi câteva întrebări. „Dar vai… nu îmi vine să cred. Chiar aşa este? Vânzările de tip piramidal au pornit din America? Oamenii voştri sunt întru totul absorbiţi de pasiunea meseriei? Oricine poate deveni milionar în euro în câţiva ani? Ouauu. Mă mai aşteaptă şi o excursie în Caraibe?” Cel mai impresionat am fost când mi s-a spus că la nivelul 3 pot câştiga un pix. Un pix, dar nu de orice fel. Un pix cu sigla companiei inscripţionată în partea superioară, acolo unde apeşi pe buton ca să îi iasă vârful. Şi la nivelul 4 pot câştiga un ghiul. Un ghiul exact ca cel de pe inelarul lui. Iooi. Toată viaţa am visat la ghiul. Tot ce trebuia să fac era să mă înscriu. Evident că am completat fişa de înscriere pentru ca toţi să plecăm împăcaţi. Le scânteiau ochii. Eram o pradă încolţită. Păcat că toate datele din fişa mea erau imaginate. Nu îmi mai aduceam aminte cu exactitate numărul de telefon şi a trebuit să improvizez unul. A doua zi, după ce credeam toată mascarada terminată şi mă reaşezam pe macazul meu de om lipsit de succes, primesc un telefon de la un număr necunoscut. „Dle Dănutz, tu eşti?” „Da.” „Oai, abia am dat de tine… Nu îţi trebuie bani?” „Nu. Am destui.” Ding, ding, ding.

Sebeş

Posted in Multe on iunie 26, 2010 by Dănutz

E cel mai potrivit loc în care să îţi trăieşti melancolia. Cele mai puternice imagini, pe care le am legate de Sebeş, sunt încărcate de un auriu tăcut, spălat de stropi mărunţi de ploaie. Nu e niciodată mai plăcut decât la crepuscul, să îl traversezi molcom la pas, să îţi hrăneşti izolarea, să nu îl forţezi, să nu îi ceri să ţi se dezvăluie, să îl cunoşti doar ca pe o ibovnică visată. Cel mai bine i se potrivesc serile de toamnă, când este învăluit de fum şi de ceaţă, când miroase a roadă şi basmul se joacă înaintea ochilor tăi, întins peste ancadramente de uşi şi ferestre din stejar vechi, scorojit. Seamănă cu un orăşel nordic, mic, cochet, ordonat şi preaumblat de adieri tăioase de vânt, care îi sporesc alura de aşezare de poveste. Încărcat de istorie, a intrat în atemporalitate şi ia ochii trecătorilor săi dar, în acelaşi timp are grijă să le limiteze şederea la cât e nevoie. Pentru cei care îl locuiesc a rezervat o bună doză de linişte, care se consumă în propriul cămin.

Nu te împunge vreodată cu ceva care să iasă dintr-un cadru aplatizat. Ca să îi cunoşti conformismul îţi va lua mult timp. Ca să îi înţelegi conformismul nu vei reuşi vreodată. Dar orice încercare de abatere îţi va fi uşor ingurgitată şi mistuită. Dacă te apropii prea tare să îi cauţi în tenebre, te va respinge uşor. Dacă vei mai insista, o să îţi pară rău. Aerul emanat, asemănător cu al unui aristocrat de spiţă veche, autosuficient, m-a ţinut la depărtare de el, încă de copil. Speram ca trecerea anilor să mă îndreptăţească să îi gust din secrete. Dar atât cât mi-a permis atunci, a rămas permis şi pe mai târziu.

Corola acestui oraş are un scut al ei, mult prea tare pentru a fi pătruns de ascuţimea oricărui instrument aflat la îndemâna noastră.