How the fuck are you? Ha?
Am ajuns la concluzia măreaţă, inegalabilă, sublimă chiar, că pe timp de criză nu e prea bine să scrii. Na na! Caca! Lasă jos pixul! Ar fi mai bine să te apuci să faci ceva util.
Şi pentru că tot avem o penurie de creativitate la nivel naţional, importăm ceva frumos: Apăsaţi aici!
Nu-i aşa că v-a plăcut? Nu-i aşa Pedepsitorule?
În fiecare dimineaţă urcă în autobuz de la a doua staţie. Creaţă şi brunetă, proaspăt înţepată… în buză cu un pierce. Nu are mai mult de 18 ani şi e sigur că învaţă la liceul economic. Pluteşte senină printre ceilalţi călători, niciodată nu îi priveşte în ochi şi se îndreaptă direct către locul ţintit de unde nu mai mişcă până la destinaţie. Nu dă din cap, nu schiţează gesturi, nu mimează, nu întreţine discuţii despre situaţia românilor din Italia, aşa cum e la modă, nu vorbeşte despre cât de grea a fost tema la matematică, nici despre teza care o aşteaptă. Cu privirea aţintită în faţă aşteaptă să ajungă. Pe scurt, adolescenta poate încă virgină, care nu mai serveşte nici de subiect în discuţiile bunicii ei şi a suratelor acesteia septuagenare, când se mai întâlnesc duminica după-masa la o şuetă veninoasă.
Blegii o lasă în pace şi ei îi convine asta. Nu suportă blegii. Şmecherii o ignoră şi ei nu îi convine asta. Dar această dezvăluire şi altele asemenea, vor fi disecate în alt episod. Un ochi vigilent, ca al meu observă ce a scăpat şi mustăciosului a-toate-ştiutor şi comentator de pe prima banchetă. Între şuviţele de păr se amestecă două firicele albe, două firicele care se opresc în urechi cu câte un mic bumb negru. Asta e! Fata ascultă Schubert şi e prea absorbită de măreţia zvealtă emanată de instrumentaţia complexă. Până la urmă nici nu poate fi vorba de angoasa specific adolescentină. Nu! Ea e transpusă în fiecare dimineaţă. Absenţa ei este motivată de firicelele care i se pierd în păr. Mă apropii smerit să mă pot înfrupta şi eu din bucuria acustică cu baterii. Nu reacţionează cu nimic la apropierea mea, în schimb eu sunt împins de o forţă aeriană 20 de cm mai la dreapta, unde mă şi lovesc cu capul de un colţ. De când a devenit Schubert aşa contemporan? Dum Dum, zbang, zbang, roooar, die, die you mo’ fo’! Lieder-urile lui Schubert s-au transformat în grohăielile lui Dimmu Borgir şi romantismul în black metal. Ha ha! Micuţa e black, poate chiar emo în unele ocazii. Nu mai insist. Ipod-ul îi este sprijin de nădejde cred. Mic, discret, puternic, cuprinzător, nu behăie decât la comandă, nu bagă de vină, un adevărat prieten. Poate asculta în mijlocul iernii concertele estivale, îşi poate „citi” cărţile cu urechile, se poate rupe de lumea din autobuz la nevoie, adică de fiecare dată, poate visa dar nu se poate ascunde de cei care mai trag cu urechea la ce ascultă. Cel puţin confortul sonor îi este asigurat. Căştile legate la Ipod nu mai sunt un element cu care să te dai mare. Au devenit un prezervativ care asigură un contact social protejat.
De câteva zile a lăsat căştile. A agăţat-o şoferul tinerel de pe microbuz şi de câte ori sunt singuri ascultă Sandra cu „Maria Magdalena”. Eu încă pledez pentru Schubert.
Să nu renunţaţi să fiţi înţelepţi. Acum, fugiţi de aici.
Niciodată nu mi-am făcut bilanţuri la sfârşitul anului şi nici planuri la început, din aceeaşi precauţie de a mă feri de decepţia neîmplinirii. Dar anul acesta nu pot trece cu observaţia câteva aspecte.
Lista tăiată a mai fost completată cu câteva nume, am contorizat încă o basculă de înjurături noi şi vechi, jigniri, şi sarcasme. Am fost mai preocupat de făcut bani decât de simţăminte şi fapte aducătoare de bucurii. Am început să ascult cu mare plăcere Rolling Stones şi Barry White. Am mai aflat un apelativ pentru etnicii bronzaţi. Am fost iar îndrăgostit de mi-o sărit şapca de pe cap. Nu am dat soluţii. Nu am aflat certitudini. Nu am aşteptat Crăciunul cum se cuvine, am aşteptat timp liber…
Ia uitaţi-vă cine şi-a înaintat intenţia de a-l înlocui pe Moş Crăciun. O haba haba!
Fiind un apropiat al mafiei ai tot felul de avantaje. Faci oferte care nu se pot refuza, porţi ceas Bvlgari la mână, gravat cu mesaje de la bunii tăi prieteni, faci glume proaste la care toţi sunt forţaţi să râdă şi aşa mai departe.
Când vă zic „a hunk, a hunk of burning love” la ce vă gândiţi ha? La Elvis, exact. Imaginaţi-vă acum cum e să îl ai pe Elvis la stânga ta, la volan şi să mergi prin oraş într-un tanc de BMW, negru. Toţi anii de liceu sunt răzbunaţi, toate capetele blonde se întorc şi se lipesc de luciul capotei. Nimic nu îţi scapă. Toate liceenele devin inexplicabil interesate. Şi Regele e mulţumit. Tu eşti destins, eşti deasupra tuturor.
Seara, ieşi să dai o tură în oraşul cu istorie şi hoinărind prin măruntaiele lui tenebroase, patru pulici verzi numai ieri cu caca la cur îndrăznesc să îţi tulbure melancolia atemporală. În următoarea clipită, fără nici o replică, se trezesc proiectaţi de imboldul grijuliu al lui Rareş pe zidurile cetăţii. Rareş merge mai departe să îşi bea berea pe domeniul public. Berea nu se poate opune.
E bine încă.
Şi cadoul meu de Crăciun pentru voi: Apăsaţi aici!
Vine o vreme pentru toate. Vine vremea în care “Enter Sandman” este melodia preferată, când îţi plac urmele pe care le-ai lăsat, când nu mai vrei să pleci, când te împaci cu faptul că eşti cel care a dezamăgit mai mult decât oricare, când te împaci cu sinele. E iarnă.
…sunt aşa iraţional. Sunt mai mult simţire decât minte. Mai mult neant decât trup. Mai mult gând decât creier. Şi îmi trebuie un pic de raţiune să exprim asta. Şi un pic de umor.
…a fost o zi foarte bună pentru fotografie. Foarte foarte bună.
Astăzi e o zi de noiembrie, ca oricare altă zi de noiembrie. Şi pentru asta o să vă spun despre un copil de noiembrie. Un copil de noiembrie care şi-a văzut părinţii îmbătrâniţi şi căruia lacrimile nu îi lăsau vreodată rănile să i se închidă. Vroia să aibă disciplina unui militar, boemia unui poet şi atingerea unui amant, siguranţa unui manipulator, echilibrul unui saltimbanc şi exaltarea unui artist dar a renunţat la toate pentru că el era doar un copil şi copiilor nu le este permis decât să asculte. A rămas la privirea lui de bătrân îngândurat prin ochii de copil şi nu a mai îndrăznit să creadă vreodată. Zilele trecute orbecăia nedefinit pe străzi şi recita romane. Avea o acadea Chupa Chups la el …şi o împărţea la toată lumea care îi asculta povestea.
Ca sa incep academic… Deci! Cum ajungi în Cluj vezi o femeie goală. Smart choice pal. Smart choice! Liniştea serii, răcoare, şi o femeie goală cu savarina ridicată în lumina reflectoarelor. No cum să nu îţi placă Cluju? Oraşul foame, oraşul care nu face bani, oraşul în care nimeni nu plăteşte, oraşul în care proiectele duc la zero barat financiar. Aici e cel mai crâncen intelectualism din ţară şi cea mai neaplicabilă teorie pe care o poţi emite, aici o s-o emiţi. Meseriile nu îşi găsesc locul. Aici toţi gândesc. Dar să nu uităm că suntem la Cluj. Da?
Aici se socializează rapid, aşa de rapid că întotdeauna rămân pe din-afară. Şi pentru că am fost la teatru vă mai spun că egoul meu de spectator avid a fost gâdilat la maxim când actriţa mea preferată mi-a spus că mă cunoaşte demult. Oh damn yeah!
Un mesaj personal: Ridiche eşti formidabil. Trag femeile la tine ca muştele la … ştii tu ce.
Încă dinainte să înceapă criza financiară am descoperit un blog miştoc. E cu o blondă deghizată. 
O blondă care vorbeşte mult, scrie mult, are păreri multe, într-un cuvânt, o hiperactivă. Şi pentru că nouă ne plac hiperactivele şi am şi văzut-o şi ascultat-o live aseară la radio, de astăzi o puteţi găsi în blogroll. One big hooray for Miruna!
