A început Festivalul de Teatru, aşa că e imperios necesar să:

-trag cel puţin o ţigară
-etalez două înjurături
-dau trei replici spirituale
-râd la încă două replici spirituale, venite de la alţii
-îmi scot la aer pălăria de vânător
-mă dau mare cu trei cuvinte în italiană
-adopt atitudinea de “nu te servesc seara asta, draga mea”
-nu recunosc ce am făcut astă vară (cel mai important!)

Seara asta mi-am dat seama că blogul a împlinit doi ani. Şi eu am împlinit doi ani. Doi ani de incertitudini mature.

De felul meu, niciodată nu am prea avut încredere în profesioniştii ăştia reconvertiţi, gen consultant financiar din ginecolog, profesor universitar doctor de fizică a particulelor din frizer, curator de artă din inginer în industria laptelui, ziarist umorist din măcelar care merge cu bicicleta, sergent din filosof, sau Mihai Gâdea de la Antena 3 cu echipa lui de supermeni de noapte, ştiţi voi.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc ci despre nunţi.

Copil fiind, detestam să merg la nunţi. Aveam permanent, sau aproape, senzaţia aia de caca în pantaloni şi şosete ude. Deranjant. Mireasa nu îmi acorda atenţie, mâncarea nu era niciodată făcută cu simţ de răspundere (bănuiesc bucătarii de un trecut în industria construcţiilor cu schelet metalic) şi nuntaşii erau obligaţi să iasă la rampă şi să se rupă în scheme, activitate pe care ei o denumeau elogios “dans”.

A trecut vremea şi am ajuns şi io să îmi văd fârtaţi şi domnişoare dragi sau mai puţin, în centrul acţiunii, adică miri şi mirese. Lumea din-mprejur a început să capete culoare, a început să danseze artistic, ţâţele să sară cu rost şi ritm definit, mâncarea digerabilă, chiar de nerefuzat, wiscanele plăcute la gust, mai ameţitoare, eu, băgat în seamă de mireasă şi de soacră.

Oricât kitsch poartă o nuntă, e mai suportabil aşa. Până la urmă, e singurul chiolhan unde îţi aduni laolaltă şi bunicii şi prietenii din copilărie. La nunta proprie, tu eşti clovnul suprem, oferi spectacol gratis şi spectatorii cârcotesc la jumătate normă faţă decât o fac în afara ei. E plăcut, mai departe, să admiri madmoizelele chinuite pe tocuri şi în vestimentaţii total neconfortabile căutându-şi fericirea pe după fermoare. În noaptea nunţii fâşul se mai rupe o dată şi dacă nu încerci prea multe analize poţi fi chiar într-o explozie de fericire. Întotdeauna mai e loc pentru încă una. Nuntă.

Nunta e prima bornă marcată pe drumul mediocrităţii liniştite, scăldate de fericirea saţietăţii gurmande şi epidermice. Eu ies să joc un golf şi să fumez gazonu.

Bă, mai e careva pe aici? Daţi un semn, să merem la bere.

În afară de Dănutz toate personajele sunt ireale

Eram în clasa a X-a, în prima oră de după vacanţa iarnă, luni dimineaţă. Exact în clasa a X-a Ţ, o clasă de virgini care primeau 3 la fizică şi nu aveau internet, după ce am sărbătorit şi noi un revelion la care nu am îndrăznit să pişcăm prea multe buci.

Intră proful de mate spăşit, cu faţa în pământ, negru pe la ochi, oftând a corvoadă, de parcă n-ar fi sărbătorit şi el intrarea în ultimul an de secol XX. Suflă greu de două ori, pune catalogul pe catedră, pierde două minute cu privirea prin geam, fix în grădina vecinului de vis-a-vis de liceu, după care mormăie ceva, gen „copii, mă bucur să vă revăd! Ce vreţi să faceţi voi în noul an?” Ha? WTF? Ce l-a apucat? Ale dracului să fie temele de vacanţă. Ăsta şi-a uitat de ele.

Ia zi mă Băscuţă, tu ce ţi-ai propus să faci în noul an? Aaa, deci, io, să vedeţi, se scarpină de două ori pe unde apucă, să reiau algebra de clasa a IX-a şi să rezolv toate problemele din culegeri prin algoritmi informatici. He he! Bine măi Băscuţă! Tu întotdeauna ai fost copil bun mă!

Tu Fifi! Tu ce vrei să faci anul acesta? Io, deci, io vreau să o iau sus de la toţi din a doişp… Adică vreau să iau la parcurs anticipat toată matematica până în a doişpea. Bine tu Fifi! Poate o să şi reuşeşti. Succes!

Pistolarule tu? Ia zi, ai mai fumat? Pistolarul îşi scoate repede mâinile din chiloţii colegelor de bancă. La ce te-ai gândit pentru anul acesta? Păi, io anul acesta vreau să fac o excursie până în Cuba. Da mă Vânătorule? O excursie în Cuba? Ai pe cineva pe acolo? Până să răspundă Pistolarul, profu cu cearcăne lungite ţinteşte spre mine, singurul elev cu stilou din toată clasa. Dănutz tu ce ţi-ai propus? Hai, de la tine aştept un răspuns cuminte. Dănutz se arcuieşte în poziţie de drepţi: Io vreau să citesc mai mult decât în anul ce a trecut! Hohote isterice din partea lui, urmate de triluri acţionate reflexiv ale evlavioaselor de pe partea dreaptă. I-auzi la ăsta. Atât mă? Să citeşti mai mult? Da, aşa pur şi simplu. Taci mă că te scot la tablă şi îţi dau un 1 dacă nu ştii.

Se scoală şi merge apăsat pe umeri, parcă, de doi bolovani sisifici, se plimbă printre bănci, Pistolarul revine cu mâinile în chiloţi. “Ştiţi copii, cât îmi pare mie de bine să vă revăd iar, dar s-ar putea să ne vedem pentru ultima oară”, şi îşi înghite două sughiţuri, suflă prelung nasul într-o batistă cu broderie roşie. “Îmi pare rău că nu v-am cunoscut mai bine până acum şi nu am mers toţi la bere. Sper că sunteţi voi măcar împăcaţi”. Izbucneşte în hohote de plâns ascunse în palme. Ziua aia nu ne-am bulgărit dar nici logaritmi nu am mai rezolvat.

Cu două zile înainte, un nene celebru, Hâncu pe numele lui, anunţase pe la toate televiziunile un cutremur de 8 grade pentru Marţi…

Seara asta a fost una din serile adevărate de vară. Caldă şi învăluitoare ca patul unei curtezane. Ceea ce aşteptam, convins câteodată, ca şi necrolog, mi s-a înfăţişat seara asta ca şi cronică. Am fost copleşit şi zdrobit de o analiză aproape viscerală a semi-personalităţii proprii. Deşi sunt tonifiat nu pot să nu adopt o poziţie reverenţioasă. Simt că fantoma propriei vieţi mă bate pe umăr. Deci, cronica

Aici nu este nici o metaforă.

Mi-am descoperit demult o pasiune care îmi mistuie fără cenuşă energia şi îmi tropăie cu zgomot prin visele nocturne. Îmi plac ţâţele. Nimic nu e mai bun ca o pereche de ţâţe, decât, poate, numai dulceaţa de gutui gustată tot de pe ţâţe. Le ating, le ador, îmi place să le simt umplându-mi palmele, să le văd săltând, să le ghicesc forma, să le dezgolesc, să le muşc, să le încălzesc, să le măsor, să mă joc cu ele, să le strâng.

O pereche de ţâţe mari ierta multe păcate, îmi făcea ochii rotunzi şi pupilele mari, dar m-am îndrăgostit de o pereche de ţâţe mici într-o zi. Şi de atunci am început să le îndrăgesc pasional şi pe ele. Nu mai fac diferenţieri copilăreşti şi ierarhizări brutale. Îmi dau seama de binefacerea unui sân rotund şi chiar numai vederea lui îmi dă fir epic unei zile. Un sân alb, fraged, mirosind a mugur de brad îmi poate trezi simţiri, care de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei nu pot fi altfel egalate.

Eu mă simt bine în postmodernitate.

Eu sunt boem.

Eu trăiesc într-un oraş care purta multă poezie, demult.

Eu nu mă prea iau în serios.

Eu sunt permanent îndrăgostit.

Eu iubesc Bucureştiul.

Eu iubesc teatrul şi actorii.

Eu trag cu arcul.

Eu călăresc.

Eu sunt pus bine pentru urmaşi în portret de creion.

Eu desfac buteliile de vin.

Eu aduc ceapa şi slănina.

Eu prăjesc grătarele.

Eu am văzut schimbări.

Eu am statusuri potrivite pe messenger.

via Lav

How the fuck are you? Ha?

Am ajuns la concluzia măreaţă, inegalabilă, sublimă chiar, că pe timp de criză nu e prea bine să scrii. Na na! Caca! Lasă jos pixul! Ar fi mai bine să te apuci să faci ceva util.

Şi pentru că tot avem o penurie de creativitate la nivel naţional, importăm ceva frumos: Apăsaţi aici!

Nu-i aşa că v-a plăcut? Nu-i aşa Pedepsitorule?

În fiecare dimineaţă urcă în autobuz de la a doua staţie. Creaţă şi brunetă, proaspăt înţepată… în buză cu un pierce. Nu are mai mult de 18 ani şi e sigur că învaţă la liceul economic. Pluteşte senină printre ceilalţi călători, niciodată nu îi priveşte în ochi şi se îndreaptă direct către locul ţintit de unde nu mai mişcă până la destinaţie. Nu dă din cap, nu schiţează gesturi, nu mimează, nu întreţine discuţii despre situaţia românilor din Italia, aşa cum e la modă, nu vorbeşte despre cât de grea a fost tema la matematică, nici despre teza care o aşteaptă. Cu privirea aţintită în faţă aşteaptă să ajungă. Pe scurt, adolescenta poate încă virgină, care nu mai serveşte nici de subiect în discuţiile bunicii ei şi a suratelor acesteia septuagenare, când se mai întâlnesc duminica după-masa la o şuetă veninoasă.

Blegii o lasă în pace şi ei îi convine asta. Nu suportă blegii. Şmecherii o ignoră şi ei nu îi convine asta. Dar această dezvăluire şi altele asemenea, vor fi disecate în alt episod. Un ochi vigilent, ca al meu observă ce a scăpat şi mustăciosului a-toate-ştiutor şi comentator de pe prima banchetă. Între şuviţele de păr se amestecă două firicele albe, două firicele care se opresc în urechi cu câte un mic bumb negru. Asta e! Fata ascultă Schubert şi e prea absorbită de măreţia zvealtă emanată de instrumentaţia complexă. Până la urmă nici nu poate fi vorba de angoasa specific adolescentină. Nu! Ea e transpusă în fiecare dimineaţă. Absenţa ei este motivată de firicelele care i se pierd în păr. Mă apropii smerit să mă pot înfrupta şi eu din bucuria acustică cu baterii. Nu reacţionează cu nimic la apropierea mea, în schimb eu sunt împins de o forţă aeriană 20 de cm mai la dreapta, unde mă şi lovesc cu capul de un colţ. De când a devenit Schubert aşa contemporan? Dum Dum, zbang, zbang, roooar, die, die you mo’ fo’! Lieder-urile lui Schubert s-au transformat în grohăielile lui Dimmu Borgir şi romantismul în black metal. Ha ha! Micuţa e black, poate chiar emo în unele ocazii. Nu mai insist. Ipod-ul îi este sprijin de nădejde cred. Mic, discret, puternic, cuprinzător, nu behăie decât la comandă, nu bagă de vină, un adevărat prieten. Poate asculta în mijlocul iernii concertele estivale, îşi poate „citi” cărţile cu urechile, se poate rupe de lumea din autobuz la nevoie, adică de fiecare dată, poate visa dar nu se poate ascunde de cei care mai trag cu urechea la ce ascultă. Cel puţin confortul sonor îi este asigurat. Căştile legate la Ipod nu mai sunt un element cu care să te dai mare. Au devenit un prezervativ care asigură un contact social protejat.

De câteva zile a lăsat căştile. A agăţat-o şoferul tinerel de pe microbuz şi de câte ori sunt singuri ascultă Sandra cu „Maria Magdalena”. Eu încă pledez pentru Schubert.