Ha

Am fost plecat. Am fost în ţara unde se mănâncă macaroane la felul principal asortate cu garnitură de macaroane şi la desert primeşti tot macaroane. În ţara în care ţâţele la 14 ani îs mai mari ca alea de 23 ani din ţara ta. Da’ nu mai tari. În ţara în care toată lumea strigă. În ţara în care umbli vreo 200 de km după internet şi când îl găseşti îl primeşti cu linguriţa. În ţara în care se agaţă conştiincios şi cu pudoare. În ţara pe care încep să o cam uit. Şi când m-am întors, nu mi-am refuzat o Rapsodie Română, pe care încă o mai ascult.

Azi am concluzionat că dacă nu îmi placi de dimineaţă, seara, oricât aş fi de beat, nu poţi trece mai departe de cel mult nivelul toleranţei.

Acum vă las cu Italia. Io mă duc să dorm.

Phoebe

Pe Phoebe n-o cunosc. Dar Phoebe este aseistă, pr-istă, marketing-istă, advertising-istă, blog-istă, ong-istă, şi socializează mult. În timpul summitului a plecat acasă şi la Roblogfest şi-a făcut poze cu o grămadă de lume. Mai pot să vă zic despre ea că a avut broască ţestoasă, a făcut sex în tren (să nu mai spuneţi la nimeni!) şi a mers la Free Hugs.

Când îi văd blogul mă ia instantaneu dorul de Bucureşti. Şi simt studenţie activă. Dacă am greşit cu ceva, mă supun cu umilinţă dreptei ei judecăţi.

Ce-mi place poza asta… pfuii

Wanna ride my bicycle

Ies din casă pe seară. Astă seară. Doi tuzgureni în faţa casei, în maşina lor de tuzgureni scriau o amendă unui copil cu o bicicletă. Şi o puştoaică lângă el. No acum, io nu văd de ce i-ar fi putut da amenda. Că nu avea far? Că a depăşit viteza legală? Că îşi futea fata pe bicicletă? Sau că le făcea pe toate în acelaşi timp… (na că am zis-o şi pe asta). Aş fi vrut şi io să iau o amendă aşa dar ce să-i fac dacă mi s-a furat bicicleta? Se aude acolo? Dacă îmi aduceţi bicicleta înapoi, vă fac de o amendă şi io măi fraţilor. Şi poate aveţi noroc să recidivez.

Să nu uit: tot astăzi am aflat că la birou nu se vorbea despre sex şi marijuana înainte să vin eu acolo. Vedeţi vreo legătură?
Dar tu Oana?

Same old

Este un oraş după dealuri pe care îl adoram în liceu. De care îmi era dor dacă stăteam mai mult de o săptămână departe de el. Şi acum e un oraş în care mai stau cu greu 2 luni la rând. Şi când am insomnie îi cutreier străzile sau îi dau să asculte o Rapsodie Română. Şi tot ăstuia îi dau să-mi asculte nevroza cu miros elitist pe care o primesc mai apoi scuipată în ceafă, plină de soluţie capitalistă. Seara asta îmi vinde pixuri cu scris invizibil. Seara asta a puţit a pişat. Puţin.

Bă… marţienii.
Vin după noi. Tu vezi mă? Dacă nu era înnorat, să-mi bag p*la de nu se vedea mai bine.

Ardealul

Ardealul văzut de din-afară e un loc restrâns ca suprafaţă. Răcoros, bine mirositor şi plin de verdeaţă, ceea ce poate şi duce la mireasmă. E plin de castele care poartă istorie sub zidurile groase şi un aer apăsat, rece între ele. Ropotul copitelor de cai la galop se poate auzi dacă pui urechea pe pământul odihnit.

Oamenii care populează aceste locuri sunt calmi şi lenţi la vorbă, vorbă ce răsună în jur ca un clopot de biserică veche. Mâncarea lor e gustoasă, întotdeauna săţioasă, pregătită în casă, pe foc de lemne, aduse din pădurea de brad. Numai aici poţi mânca o supă de tăiţei, sarmale din carne afumată, un caş alb înţesat cu găuri mici şi egale, o pâine coaptă pe vatră de cărămidă, să simţi că nu mai vrei vreodată să schimbi meniul.

Somnul aici este odihnitor, pe paturi înalte, acoperite de cearşafuri albe, groase şi aspre. Sub cap ai o pernă mare cât două, albă, pe care firul negru ia forma unei împletituri. Stând pe spate vezi deasupra grinzile groase în tavan, al căror lemn parfumează fericit camera. Dimineaţa te trezeşti cu apa rece de la fântâna sau izvorul de lângă casă.

Ăsta-i Ardealul meu, Ardealul din sufletul meu.

Când eram pe uliţă

Primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am născut cred că a fost să strig „Nu vreau să îmbătrânesc!” Dar nu mai aveam ce face. Am avut o copilărie. O copilărie în care am fost copil. Am fost rău, câteodată neascultător, speriat, ameninţat şi învăţat. Atunci am avut nişte porniri belicoase care s-au estompat în timp, după ce am văzut că există destulă suferinţă, fără să mai fie nevoie şi de aportul meu.

Nu ştiu când am devenit aşa grav. Aveam confidenţe cu tot felul de oameni şi la un moment dat, cred că din imitaţie, am ascultat nişte muzici care mi-au displăcut un pic mai târziu. Aveam mulţi copii pe stradă, unii cu porecle inspirate ca Mangală/Mangău, Castană, Şorlic, Bulină, Mistreţ, Răţoi, şi omul care nu avea nevoie de poreclă: Ricky. Ricky era un fel de „Tatăl lor”, al băieţilor „mari” de pe stradă. Un lider de geniu care concepea şi executa cu ajutorul amărâţilor de lângă el cele mai neimaginate măgării. El avea planşa cu rotile, pe care ceilalţi erau condamnaţi să o împingă, evident cu el şezând pe ea. Şi dacă băieţii erau cuminţi, mai puneau şi ei mâna pe ea. Dar până să se hotărască între ei cine să stea şi cine să împingă, venea Ricky şi o recupera. Tot ei aveau colecţii filatelice foarte îngrijite, ceea ce mai târziu s-a tradus în teancuri de abţibilde de la guma Turbo. Şi la orice schimb de timbre, cine altcineva decât Ricky, ieşea în câştig. Tot ei, sub inspiraţia magistrului, „confecţionau” pocnitori cu catran de chibrituri şi pungi de nailon. Sigur de astea nu ştiţi. Matahala de Ricky aducea cretă de la şcoală cu care desenau pe asfalt cei mari, noi cei mici fiind condamnaţi la bucăţi de cărămidă. Şi tot Ricky mi-a evidenţiat prima dată conceptul de auto-sugestie. Aveam nevoie de ajutor să merg pe bicicletă. Singura dată când Ricky m-a sprijinit mi-a explicat să pedalez tare. Am făcut-o şi am mers o bucată bună de drum până când l-am întrebat ceva. Dar el nu răspundea. Când am întors capul, am văzut că nu mai era în spatele meu să mă susţină. Instantaneu m-am dezechilibrat şi am căzut. Ricky era şi un maestru al bătăii. Folosea patentul pentru operaţii mai delicate. Cu un cauciuc de bicicletă a pus o piedică unui bătrân care avea în plasă două sticle de lapte. Nu am văzut faza dar am râs în hohote când mi-a povestit-o. Şi râd şi acum rememorând.

Copii fiind, aveam vorbe de copii: „îţi dai talente”, „cine zice ală îi ca măgarul din lămâi” (asta mă scotea din sărite) sau formule pentru a alege echipele la diferite jocuri. Eram toată ziua pe stradă şi nu aveam maniere. M-a frapat la un moment dat o fetiţă în grădiniţă care a răspuns politicos unui coleg sau chiar mie după o adresare mai brută. Era bine să nu arăţi că-ţi plac fetiţele, sau de care îţi plăcea. Ajungeai să înduri oprobiul masculinităţii.

Astăzi mulţi nici măcar nu mai locuiesc pe stradă. Ricky e în Germania, nu l-am mai văzut de ani de zile, alţii o ard prin Spania şi unii chiar sunt părinţi. Nu vreau să îmbătrânesc dar trebuie să mă păstrez între copiii mei.

Ne vedem joi…

Astăzi este joi, zi cu semnificaţii adânci în viaţa urbei în care trăiesc. Încă din timpul domniei regelui Matei Corvin, printr-un decret al acestuia, aici are loc un târg săptămânal. Nu ştiu dacă şi atunci se ţinea joia, dar în zilele noastre, e clar: joi e târg, bâlci, înghesuială, ţigănie şi marfă chinezească. Poftiţi vă rog.

Eu am sărbătorit cu o burtă de mici, prăjiţi unde altundeva decât în târg. Dacă ajungeţi pe la Sebeş încercaţi şi voi. Micii de Sebeş sunt comparabili cu cei de la Caru’ cu Bere la mărime şi la gust. Dar au în plus savoarea pe care o dă aerul deschis şi fumul care se împrăştie de pe cărbuni. Şi mai ai şi plăcerea să-i vezi cum sfârâie sub nasul tău.

Nachtschatten

Clujul e un loc care lasă loc la melancolii, la toamne calde şi aurii acompaniate de muzică veche lângă un pahar alături de oameni vechi. Dar de ceva vreme şi-a făcut apariţia în viaţa urbană de aici un băruleţ discret, cochet, care te introduce într-o atmosferă inedită, cu muzică „nouă”. Este vorba de Umbra de Noapte, unde revin cu plăcere de fiecare dată când ajung la Cluj. Se încadrează perfect în melancolia determinată de oraş dar nu în direcţia impusă de acesta.

Mergând pe străzile strâmte ale Clujului vechi poţi sesiza locaţia despre care vorbim mai degrabă după ce s-a întunecat decât ziua. Deci, aşteptaţi să se întunece ca să îi păşiţi pragul. Aşa cum am făcut-o şi eu. Dacă o să intraţi ziua, multe elemente or să treacă neobservate, ceea ce ar fi o pierdere. Decorurile în roşu şi negru dublate de semi-obscuritate, cu arcele frânte în stil gotic te vor lăsa să înţelegi că ai păşit într-un loc special. Şi vei fi bine primit. Poţi să te conversezi în trei limbi cu oamenii de la bar: engleză, germană şi română, să citeşti reviste de metal de „dincolo” şi să îţi exprimi doleanţele cu privire la playlist dacă acestea se află în zona doom/death/gothic metal.

Poţi să-ţi umezeşti gâtul cu un absint sau să o lungeşti cu bere cât te ţine cureaua. Cu o companie mai specială poţi lua şi un cocktail. Garantez că nu o să fii dezamăgit. Lungit pe canapea sau sobru la o masă de stejar, nimeni nu o să aţintească spre tine priviri iscoditoare sau cârcotaşe. Te poţi aşeza singur, să-ţi aduni gândurile, nimic nu te va deranja. Te poţi aşeza alături de prieteni să râzi sau să petreci alături de ei în tăcere adâncă, nimeni nu se va simţi lezat de prezenţa voastră. Vei simţi cum totul în jur va empatiza cu cauza voastră.

Este suflet acolo. Şi nu ai nevoie de plete să intri…

Mai multe puteţi vedea aici www.umbradenoapte.com

La Cluj mă!

Fost la Cluj azi. La Cluj mă. Oraşul formării mele, oraşul unde am petrecut cei mai frumoşi ani şi am fost muşcat de un câine. Blugii de pe mine erau singurii pantaloni pe care-i mai aveam. Exact ca în melodia cu Boroş (”Câinii” se numeşte, dacă vă interesează). Clujul este un oraş semi-frumos dar cu multe frumuseţi. Incontestabil. La un moment chiar afirmam că bate Bucureştiul la acest capitol. În loc de atâtea librării mai bine s-ar deschide un magazin specializat pe prezervative. Cred că ar prinde bine pentru toţi.

Oraşul unde am făcut facultatea…, Clujul este un spaţiu unde asculţi Creedence şi Moody Blues. Dar dacă o să mai fiu şi mâine o să vedeţi că e şi loc pentru gothic metal. La Cluj fiind nu puteam să nu trec pe la universitate. Intru. Aceeaşi nesimţire care a prins rădăcini. Într-un birou se vorbea la telefon şi se continuă convorbirea şi după ce intru. În altul, căldură suportabilă doar de doamnele dinăuntru, căldură care pare-se le-a afectat bunul simţ de a răspunde la salut. În altul, sunt întâmpinat cu strigăte stridente. Doamnele secretare abia întoarse din vacanţă se pare că nu conştientizează pe deplin realitatea. Trecem. Am încasat şi mai grele. Ajungând prin Piaţa Muzeului, mi-am reamintit că astăzi a început şcoala: terasele de acolo erau pline de şcolari. Am surâs şi am dat din cap. Copii inteligenţi.

Ce îmi lipseşte din Cluj: înainte de toate spectacolele de teatru la care intram pe de gratis şi ieşeam ori în catarsis exuberant ori în hohote de râs stârnite de ridicolul care mi se desfăşura în faţă. Îmi mai lipseşte şi festivalul de film din mai, TIFF. Astea fac Clujul unic. Dar despre aste trebi o să scriu probabil într-un alt post.

Am lăsat o parte din sufletul meu la Cluj. Aici am învăţat, aici am argumentat, am intrat în polemici, aici am iubit, aici am alergat şi tot aici mi-a fost şi cald.

Viaţa între pieţe

Totul începe în Piaţa Dorobanţilor. Mică, liniştită şi foarte şic. Tăticul face orice ca buburuza lui să ajungă la liceul din această zonă, unde mai pui la socoteală că e şi aproape de casă. Aici, cea mică, îmbrăcată în haine de câteva sute de euro, se simte în largul ei. Asta e şcoala unde poate întâlni colegi şi colege cu care să-şi poată cheltui banii de buzunar prin localurile de vedete. Aici poate să-l întâlnească pe Făt-Frumos, cu părul destul de lung să nu se lase să i se vadă vreodată ochii şi mereu cu skate-board-ul la el. Astfel, micuţa îşi scoate uşor nasul în societatea „high heels”. Fermecătoare şi încă pură, foarte îngrijită şi „glamorous” visează la un destin eliberat de mâna părinţilor care restricţionează. Ifose şi fiţe, angoase şi frământări, o împiedică pe mica prinţesă să observe cât farmec lasă în urma ei.
Când vine bacalaureatul, încep să apără şi întrebările cu privire la drumul pe care domnişoara va trebui să-l aleagă pe mai departe. Nu este foarte greu să iei o decizie. Piaţa Romană, cu ASE-ul, este soluţia. Fiica va putea deprinde aici aptitudinile necesare pentru a gestiona moştenirea care o aşteaptă. Este uşor să o recunoşti aici. Când mai dă pe la şcoală, coboară din Peugeot-ul care parchează în faţa intrării principale. Peste câteva luni va coborî dintr-un Mercedes, după altă bucată de vreme dintr-un BMW şi tot aşa. Când îşi face intrarea în sala de curs, va tăia respiraţia tuturor, inclusiv a profesorului care a ajuns la cursuri cu o Dacie de 20 de ani sau mai fericit cu RATB-ul. Începe apoi prelegerea profesorului despre cultura antreprenorială, care nu prea reuşeşte să capteze atenţia bieţilor studenţi, preocupaţi de găsirea unei replici care să o dea pe spate pe zâna din faţa lor. Până să se trezească, fata a şi plecat cu ochelaristul pe care nici unul nu-l lua în calcul sau poate cu metrosexualul care a nimerit şi el din întâmplare la un curs.
În timpul sesiunii, fata noastră va fi uşor de distins dintre celelalte. Pe când toate colegele ei sunt palide, cu privirea aţintită spre vârful pantofilor, şi slăbite fără dietă, ea se afişează foarte încrezătoare, cu o carte pe care scrie ”The path to success” în mână. Decolteul generos face să ţi se ridice şi firele din barbă şi îţi imprimă un zâmbet care persistă până ce te loveşti cu capul de stâlpul acoperit cu afişe de anunţ pentru concerte metaliste.
După terminarea facultăţii, vine şi momentul pentru o nouă schimbare. Schimbare de piaţă. Următoarea care vine este cea a Aviatorilor (Charles de Gaulle pentru cei mai tineri). Aici, un birou spaţios cu vedere generoasă şi dotat după toate standardele de confort, îi permite domnişoarei să ia cele mai potrivite decizii. Dintre toate privirile care s-au aţintit asupra ei, cea a şmecherului cu biroul la III, care conduce Bentley-ul lu’ tat’so i s-a părut cea mai interesantă. Tocmai a cerut-o de nevastă la o cină romantică.

Într-o după masă, stând cu el la o terasă de fiţe din Dorobanţilor a observat zidurile liceului în care a învăţat. Profu’ care a trecut şi a văzut-o la masă nu a mai apostrofat-o ci a salutat-o zâmbind sec…

***

Pentru a face textele mai plăcute la vedere şi pentru a nu mai fute creierii sau cel puţin să-i fut într-un mod mai plăcut, de azi înainte am să încerc să ataşez post-urilor câte o poză. Pentru început avem eine deutsche Schlampe, sau cel puţin aşa se recomandă. Hefner, ţine-te că te ajung din urmă!