Vremuri

Oamenii sunt deosebiţi prin vârstă în mare măsură. Copii mici, şcolari, studenţi, maturi, bătrâni, memorii.

Ce mă surprinde e că de la o vreme încoace totul e de-a valma. Nu mai pot determina cât de cât veridic vârstele persoanelor cu care am de-a face. După terminarea şcolii intri într-o categorie largă unde nu mai prea contează o diferenţă de un an sau doi. Toţi vom avea pe rând: 20 şi ceva de ani, 30 de ani, 40 de ani, etc. În facultate în schimb, poţi determina uşor diferenţele între un student de anul 2 sau 3. De cei din anii marginali, 1 sau 4 nu mai vorbesc. De altfel, student fiind poţi alege o elevă de liceu dintr-o turmă de colege fără să încrunţi măcar ochiul.

Când eşti de 12 ani studentele ţi se par aproape femei, după ce termini facultatea le vezi aşa de proaspete, departe de momentul când vor fi mame. Şi tot continuăm să ne considerăm prea crud bătrâni. Îi certăm pe cei mai tineri când se consideră în vârstă şi ne mai dorim pentru câteva momente trăirea pe care numai ei o mai au. Ce nu ne aducem aminte e că şi noi făceam la fel.

Mă întreb cum e să apreciezi vârstele de la înăţimea a vreo 80 de ani dar în acelaşi timp mă arde prea puternic dorul limpezimii de la 21.

Demitizarea

Oamenii tind să facă pasiuni, să fie impresionaţi de ceva ce văd, de cineva pe care văd. Se pot enumera aici timpuri, vârste, persoane în viaţă sau persoane care nu mai sunt printre noi. Aşa se nasc modelele pentru fiecare dintre noi. Şi intangibilitatea standardului impus de model sau a modelului în sine duce la obsesii şi la frustrări. Primele modele pe care le avem sunt părinţii. Apoi, ne fixăm standarde în rândul colegilor, a oamenilor cu care avem de-a face, a artiştilor, a profesioniştilor care excelează în branşa în care lucrăm. Tot aşa ne punem întrebări asupra timpurilor care au fost, a epocilor trecute şi ne gândim la perioada în care ne-ar fi plăcut să trăim mai mult. Şi ne creăm o lume idilică. De cele mai multe ori însă e bine să nu ne apropiem prea tare de aceste mituri pentru că odată atinse, echilibrul acestora slăbeşte, farmecul păleşte şi încep să ne apară aşa cum sunt de fapt, nespectaculoase, banale chiar.

Copilul va fi contrariat când fără să vrea îşi va vedea părintele încălcând regulile pe care i le-a propovăduit, când îl va vedea neputincios în faţa unei situaţii. În adolescenţă sau chiar mai devreme se va naşte un conflict între copilul prea ascultător şi părintele care acţionează contrar principiilor impuse de el însuşi odraslei. Apropierea de un model care îţi imprimă forţă şi siguranţă te va dezămăgi de cele mai multe ori. O să vezi că în spatele măştii se află un suflet mai nesigur şi mai speriat decât al tău. Artistul are două feţe şi cea pe care o lasă să se vadă nu este altceva decât o minciună. Cei care ne servesc drept model de succes au un trecut în care s-au dedat la fapte pe care tu le dezagreezi complet. Oratorul desăvârşit, într-o discuţie particulară îşi va dezvălui frustrările. Timpurile trecute sunt pline de neajunsuri pe care intenţionat le uităm sau le ignorăm.

Idealizarea, cu cât este mai puternică, cu atât crează aşteptări mai mari şi neatingerea acestora dă o dezamăgire cu efect direct proporţional. Nimic nu e ceea ce pare de la distanţă. Totul este banal şi doar serotonina face diferenţa în cele mai multe cazuri.

Cultura

Când mergem acasă mai ascultăm câte un concert de Mozart dar mai mult ascultăm Shakira.

Avem un termen pretenţios: „cultura”. Aia ce ţine de cărţi, de cunoştinţe şi de atitudine. Cultura care e rezervată elitelor. Vorbim de cultură tradiţională, fixată, exersată, dacă vreţi, confirmată. Fiindcă pentru scorţoşi un act cultural-artistic este exclusiv unul dovedit în trecerea timpului şi se limitează la cărţi, piese de teatru montate pe texte până la Ionescu, operă, muzică veche (nu contează de care, veche să fie). Şi cei care îşi imaginează că sunt singurii cu drept de acces la ea, că le este destinată exclusiv lor, sunt cei care dau verdicte, impun standarde, fără să accepte argumentele contrare opiniei lor.

Pe de altă parte, ultimii zeci de ani au facilitat accesul unui număr tot mai mare de consumatori la produsele culturale şi artistice şi diversificarea considerabilă a metodelor de exprimare a acestora. Cultura a coborât în stradă, şi s-a lăsat gustată de oricine a vrut. S-a născut cultura pop. Şi o dată cu ea conflicte şi frământări. Se poate pune aceasta alături de produsele deja dovedite sau nu? Textele scurte, one-man show-urile, concertele pe stadioane, filmele pot fi puse pe acelaşi nivel cu tragediile greceşti, cu simfoniile clasicilor, cu creaţiile renascentiste?

Fiecare generaţie îşi are un mod de exprimare şi renegarea lui nu face decât să trădeze inadaptare. Beethoven, care mirosea a romantism în anii de exprimare clasică, a fost considerat un tip nedemn pentru titlul de muzician serios din cauza creaţiilor sale rebele pentru vremea respectivă. De ce percepţie are parte Babanu’ acum?

Bucuraţi-vă de o reclamă bună. Este o creaţie artistică despre care sigur o să se vorbească peste ani.

Sunt tânăr doamnă!

Eram între oameni, la masa de prânz. Şi contrar regulilor prescrise pentru întregirea Codului de Bune Maniere, discutam. O doamnă foarte sprintenă în asumarea de poziţii generatoare de valori ne spune că are o fetiţă de 17 ani foarte inteligentă şi principială. Tânara generaţie măi frăţioare. Domnişoara care făcea subiectul discuţiei a constatat o neregulă şi nu a ezitat să o pună în franc în faţa profesorului şi să ceară dreptate. Foarte frumos din partea ei. Dar maică-sa o şi vedea în fruntea hoardelor tinereşti care vin să ia locul dinozaurilor şi să instituie un regim curat şi eficient. De asta are nevoie România. Tinerii ne sunt salvarea. În ei mai avem speranţe pentru mai bine. Ei sunt entuziaşti, infinit mai deştepţi, puternici, harnici şi rezistenţi.

Sunt întristat. Am avut şi eu 14 ani ani, mi s-au băgat şi mie şi colegilor de generaţie în cap astfel de aprecieri înflăcărate. Şi uitaţi unde suntem. Trageţi voi concluziile. Au trecut 18 ani de la Revoluţie. Aceeaşi retorică la nesfârşit: tinerii vor face ceva. Tinerii au un mare defect: îmbătrânesc şi ei. Dar nimeni nu o spune. Odată sărit de 20 ani începi să priveşti cu gravitate la cei cu 2,3 ani mai mici decât tine. Este primul semn că începi incoştient, încet să îmbătrâneşti, să deprinzi din atitudinile pe care le discreditai. Nu-ţi plăcea când vedeai proaspeţii studenţi lăudându-se cu viaţa de cămin, cu cursurile de facultate la care înveţi într-un semestru cât ai învăţat pentru bacalaureat, în patru ani de liceu. Dar astăzi o faci şi tu. Pentru că e mişto, pentru că fetele pun botul şi până la urmă aşa trebuie să fie. Noi nu aveam celulare din clasa a V-a, noi nu fumăm iarbă de la 15 ani, noi nu ştiam de păsărică la vârsta voastră şi nu stăteam toată ziua pe Messenger. Păi de ce nu făceai toate astea tinere matur? Pentru că nu aveai la dispoziţie condiţiile necesare. Numai din cauza asta.

Când va fi terminat facultatea, tânărul va ţine predici studenţilor încă juni, că a învăţat mai mult la cursuri decât o fac ei în momentul respectiv, profesorii erau mai severi ş.a. Va pleca uşor capul pentru a obţine un loc de muncă de care evident nu va fi mulţumit. Dacă va vrea să promoveze, va învăţa să îşi reprime propriile iniţiative şi să le aplice pe cele venite de sus. Peste încă o bucată de vreme se va vedea pe o poziţie de autoritate. Are deja exerciţiu, e blazat şi presiunile din jur, îl vor împinge la adoptarea de compromisuri. Va avea copii şi va proiecta în viitorul lor speranţe pentru toate nereuşitele lui. Acum mă întreb unde e loc într-un astfel de parcurs al vieţii de previziunile înaintate de respectiva doamnă.

E ineficient să crezi că se va schimba ceva prin venirea unei noi generaţii de oameni. Nu le mai puneţi în cârcă responsabilităţi pentru curăţarea mizeriilor pe care le lăsaţi voi în urmă. O societate normală nu aşteaptă soluţii miraculoase de la copii. O societate puternică este condusă de oameni responsabili, maturi nu de copii şi nici de bunicuţe. O societate normală va avea grijă să-şi crească şi să-şi protejeze copiii, să le dea timp de joacă, timp de învăţat şi timp potrivit de luat decizii. Toate la vremea lor, fără aşteptări neacoperite. Nu transformaţi copiii în bătrâni înainte de vreme.

Aşa că, iubiţi-vă copii, beţi bere, bucuraţi-vă şi când veţi fi pregătiţi preluaţi frâiele puterii.

Feminitate

Dau curs în cele ce urmează provocării înaintate de Bezdomny. Care sunt caracteristicile care articulează feminitatea?
Cum văd eu întruchiparea acestui concept:

Să îi placă copiii

Să mulţumească pentru un gest frumos sau pentru un compliment

Să se arate un pic îmbufnată pentru a-ţi obţine atenţia (îngeresc)

Să îţi ofere sânul ei sprijin pentru cap, atunci când eşti epuizat

Să te muşte de ureche când te aştepţi şi … când nu te aştepţi

Să se lase protejată de tine

Să folosească farduri atât cât să nu-i acopere naturaleţea

Să fie uşor misterioasă cu privire la metodele şi lucrurile destinate exclusiv ei, ca femeie

Să fie ordonată

Să nu miroase excesiv a parfum, de oricare ar fi el

Să nu fie morocănoasă

Să nu spună “Nu” când i se propune ceva ce de fapt aştepta

Să nu se încăpăţâneze la efort fizic peste măsura puterilor ei

Să nu dispreţuiască; să nu-şi etaleze calităţile existente sau inexistente

Să nu poarte pantaloni de camuflaj sau bocanci

Să nu folosească cuvintele care încep cu “p”

Pe scurt, ea o să te facă să te simţi bărbat.

Ce să faci

…atunci când nu ai ce face:

- Iei o carte şi citeşti

- Îţi faci ordine între lucruri

- Îţi suni o cunoştinţă

- Stai şi priveşti în jurul tău

- Asculţi mai atent tot ce mişcă în jurul tău

- Încerci să-ţi aminteşti când ai jignit ultima oară

- Îţi faci o listă cu ce îţi place

- Te uiţi pe nişte poze vechi

- Îţi cauţi în minte cel mai îndepărtat strămoş despre a cărui existenţă ştii ceva. Şi te întrebi câţi or să mai ştie ceva de tine după ce nu vei mai fi.

- Te pui să dormi

Noiembrie

De astăzi începând este noiembrie.

Noiembrie este o lună specială pentru că e luna în care m-am născut.

Este singura lună din an care începe cu litera N. Nu aţi observat nu?

Este ultima lună de toamnă şi prima lună de iarnă.

Este luna în care Charlize Theron l-a sedus pe K. Reeves (he knew too much).

Este luna cu ploi mocăneşti, reci.

Este luna în care pământul şi-a dat roada şi se pune la odihnă.

Este luna în care Maica Domnului a intrat în Biserică (21 nov.).

Este luna seacă care ne seacă şi pe noi de speranţă.

Este luna în care îţi este permis să plângi.

Buchii adunate

Gata. Mă apuc să scriu…

Aşa. Am luat şi io ca tot omul o pauză pentru inspecţia tehnică de toamnă, târziu. Mi-am curăţat pisiul, l-am uns, l-am optimizat, l-am parfumat, l-am lustruit de străluceşte mai tare ca soarele asta cu dinţi. Şi ce s-o întâmplat în lipsa mea? Am primit două lepşe, semn că am intrat în lumea bună a blogurilor. Două măi oameni buni. Aţi auzit? N-am mai avut niciodată plăcerea să răspund la o leapşă şi uite că acum a căzut măgăreaţa cu două.

Prima îmi cere să răspund care a fost prima carte pe care am citit-o. Nu am fost un copil precoce. Am învăţat să citesc şi să scriu abia în clasa I. Dar încă de la grădiniţă mă jucam cu abecedarul. Îl am şi acum. Mi-e tare dragă cartea aia cu poze multe cărora mintea mea de copil le asocia câte ceva, un vis, un ideal, o stare de mulţumire, pe care le mai rememorez şi acum văzându-le. Abecedarul cu coperte cartonate e ros la colţuri şi nu mai are de multă vreme paginile cât de cât ceruite, fine. Sunt aspre şi tot mai uscate. Dar gustul lor e din ce în ce mai înţepător şi aduce cu el gol şi îndepărtare de necuprins.

Dacă nu consideraţi abecedarul carte, ţin să vă spun că aveam o plăcere pentru cărţile cu litere mari, font de 16, like. Ca urmare, am citit până aproape am învăţat-o pe de rost, o carte cu un şmecher, city boy, care făcea tot felul de măgării: mergea la pescuit (sigur nu avea autorizaţie), vroia să încalece un măgăruş pe care-l amăgea cu morcovi şi iarna mergea cu săniuţa fără să fi avut învoire de la bunicuţa (nu vă gândiţi la Iliescu).

După asta, am citit cu plăcere Mac Mac, la o margine de lac, despre un răţoiaş gălbui care trecea prin tot felul de peripeţii şi avea coşmaruri cu vulpile rele. Noroc cu dulăul care îl apăra.

Să trecem la a doua leapşă: care a fost cartea pe care am citit-o ultima oară. Fraţii Kamarazov. Încă nu mi-am terminat meciul cu clasicii. Încă mai am multe de recuperat. Aşa că vă rog să nu mă întrebaţi ce vreau să citesc. Mulţumesc.

Vara asta am recitit o culegere de basme populare româneşti. Ilene Cosânzene, Feţi Frumoşi şi ciobănei isteţi. Nu am mai avut răbdarea din copilărie. Atunci buchiseam pe o povestire zile întregi. Acum mă grăbesc să o devorez, să-i ajung sfârşitul, sfârşitul care în copilărie venea molcom şi aşezat.

Aveam stilou şi carneţel de expresii „frumoase”. Scriam compuneri forţat câteodată, întotdeauna în clişee impuse şi cu obsesia de a respecta cerinţele. Ce s-a întâmplat azi? Cred că nu-mi mai pasă.
La liceu vedeam scris pe un panou “Cărţile sunt cei mai de încredere prieteni”. Şi deşi mi se părea o concepţie seacă şi înflăcărată, încercam să-i dau un sens. Câţiva ani mai târziu, râdeam dispreţuitor. Oamenii de lângă ce sunt?…

Sper că a meritat aşteptarea. Mai departe dau lui Limones, Rares, Punisher şi lui Ruxish.
Aura, serveşte-te şi tu.

Cioc Cioc la uşile Raiului

…Din generaţia celor care trebuie să mănânce tot rahatul ca să poată trăi.

Nu e un motiv de laudă sărăcia, bogăţia sau faptul de a te fi îmbătat.

Ne grăbim prea mult… nu mai stăm, să ascultăm vântul, să mirosim, să simţim cu inima, să ne vedem de sănătate.

Sărutul e o experienţă totală. Lin, catifelat, excitant si energizant.

Cum puteţi mânca momiţe? Masculinitatea bietelor animale.

Beat cu adevărat nu poţi fi decât după 12 noaptea când ţi se închid ochii şi nu ştii de ce. Te plimbi în aerul rece care te înţeapă în faţă. Şi mergi cruciş.

Săptămâna trecută am văzut o fufă. Şi un stol de berze, pe când întorceam glia strămoşească. S-a învârtit de câteva ori în aer, cu conştiinţă şi a plecat. După o zi a dat frigul năprasnic. A fost nevoie să fac focul în casă.

Pupaţi-vă până puteţi. Nu se ştie dacă mâine voi mai fi.

Mama, I’m on my way to the promised land. Highway to hell!

Tâmpiţeii

Aţi observat vreodată oamenii mai „tâmpiţei” de lângă noi? Sunt peste tot. Când scoatem nasul în societate, la grădiniţă îi întâlnim. Îmbrăcaţi atent şi curat de mămicile lor, pieptănaţi, cu părul scurt, cu pantalonaşii traşi excesiv în sus, parcă gata să încheie nasturele de la brăcinar sub bărbie. Sunt pretenţioşi, sclifosiţi şi îţi dau explicaţii pentru orice, te dezaprobă dacă faci ceva ce lor li s-a spus acasă că nu e bine. De obicei au prieteni puţini sau chiar deloc. Pot fi şi zgârciţi dar de obicei sunt generoşi, încercând să răzbată între ceilalţi şi să le câştige încrederea. Sunt lăsaţi deoparte şi educatoarea le va fi un sprijin permanent. Câteodată mai încasează şi câte o bătaie de la ceilalţi băieţi, oricum mai bine decât să fie ignoraţi toată ziua.

Îi întâlnim în colegii de liceu. Cu coşuri, câteodată ochelarişti, cu reputaţie de tocilari, tânjind după vreo prinţesă care le zdrobeşte inima în mod atât de crud şi sadic încât pentru moment câştigă compasiune din partea colegilor macho, care nu puteau să-l umilească toţi la un loc aşa cum a făcut-o ea. Dar trece şi asta. Compasiunea colegilor, nu durează prea mult şi se întorc la jocurile lor de masculi duri. Filmele americane au uzitat această temă la maximum. Îmi aduc aminte cu plăcere de filmul Lucas, văzut demult. Observaţi că au nasturele de la gulerul cămăşii permanent încheiat.

Când sunt maturi se despart în două categorii: ori o iau razna în facultate, trăgând nişte beţii crunte prin cămin, câştigând admiraţia colegilor pe care-i bagă sub masă ori continuă în direcţia pe care au păşit de la grădiniţă. Ce ziceţi de George Constanza? Observaţi că şi acum nasturele de la gulerul cămăşii este încheiat. Nasturele care n-ar trebui să existe… Pentru prima categorie, conflictul cu părinţii va izbucni în post-adolescenţă, creând o traumă pentru ei, care aveau o imagine idealizată asupra progeniturii şi poate şi o nevastă pusă deoparte, numai pentru el. La început se va deda la excese dar în timp va reuşi o inserţie socială mulţumitoare.

Cei din a doua sunt calmi, relaxaţi. Staţi un pic şi uitaţi-vă în jur. Sunt cei cu care nu ieşim la bere, cei pe care îi ocolim pe stradă, cei cu care ne e ruşine să fim văzuţi în public. Dacă ne întreabă ceva le răspundem sec şi scurt. Noi nu-i întrebăm niciodată nimic. Unii sunt simpatici. Îi descoasem şi ne purtăm frumos cu ei pentru ca apoi să avem material de amuzament. Nu-i aşa că e mai uşor să-i luăm peste picior când mai suntem cu cineva şi vrem să ne dăm rotunzi? Nu-i aşa că e dulce să le călcăm peste sentimente? Nu-i aşa că nu le observăm lipsa decât atunci când suntem trişti şi avem nevoie să râdem?

Nu-i aşa că toţi au nasturele de la gulerul cămăşii încheiat?

Pe baghy.info aveti un interviu cu mine!