Sebeş

E cel mai potrivit loc în care să îţi trăieşti melancolia. Cele mai puternice imagini, pe care le am legate de Sebeş, sunt încărcate de un auriu tăcut, spălat de stropi mărunţi de ploaie. Nu e niciodată mai plăcut decât la crepuscul, să îl traversezi molcom la pas, să îţi hrăneşti izolarea, să nu îl forţezi, să nu îi ceri să ţi se dezvăluie, să îl cunoşti doar ca pe o ibovnică visată. Cel mai bine i se potrivesc serile de toamnă, când este învăluit de fum şi de ceaţă, când miroase a roadă şi basmul se joacă înaintea ochilor tăi, întins peste ancadramente de uşi şi ferestre din stejar vechi, scorojit. Seamănă cu un orăşel nordic, mic, cochet, ordonat şi preaumblat de adieri tăioase de vânt, care îi sporesc alura de aşezare de poveste. Încărcat de istorie, a intrat în atemporalitate şi ia ochii trecătorilor săi dar, în acelaşi timp are grijă să le limiteze şederea la cât e nevoie. Pentru cei care îl locuiesc a rezervat o bună doză de linişte, care se consumă în propriul cămin.

Nu te împunge vreodată cu ceva care să iasă dintr-un cadru aplatizat. Ca să îi cunoşti conformismul îţi va lua mult timp. Ca să îi înţelegi conformismul nu vei reuşi vreodată. Dar orice încercare de abatere îţi va fi uşor ingurgitată şi mistuită. Dacă te apropii prea tare să îi cauţi în tenebre, te va respinge uşor. Dacă vei mai insista, o să îţi pară rău. Aerul emanat, asemănător cu al unui aristocrat de spiţă veche, autosuficient, m-a ţinut la depărtare de el, încă de copil. Speram ca trecerea anilor să mă îndreptăţească să îi gust din secrete. Dar atât cât mi-a permis atunci, a rămas permis şi pe mai târziu.

Corola acestui oraş are un scut al ei, mult prea tare pentru a fi pătruns de ascuţimea oricărui instrument aflat la îndemâna noastră.