În fiecare dimineaţă urcă în autobuz de la a doua staţie. Creaţă şi brunetă, proaspăt înţepată… în buză cu un pierce. Nu are mai mult de 18 ani şi e sigur că învaţă la liceul economic. Pluteşte senină printre ceilalţi călători, niciodată nu îi priveşte în ochi şi se îndreaptă direct către locul ţintit de unde nu mai mişcă până la destinaţie. Nu dă din cap, nu schiţează gesturi, nu mimează, nu întreţine discuţii despre situaţia românilor din Italia, aşa cum e la modă, nu vorbeşte despre cât de grea a fost tema la matematică, nici despre teza care o aşteaptă. Cu privirea aţintită în faţă aşteaptă să ajungă. Pe scurt, adolescenta poate încă virgină, care nu mai serveşte nici de subiect în discuţiile bunicii ei şi a suratelor acesteia septuagenare, când se mai întâlnesc duminica după-masa la o şuetă veninoasă.
Blegii o lasă în pace şi ei îi convine asta. Nu suportă blegii. Şmecherii o ignoră şi ei nu îi convine asta. Dar această dezvăluire şi altele asemenea, vor fi disecate în alt episod. Un ochi vigilent, ca al meu observă ce a scăpat şi mustăciosului a-toate-ştiutor şi comentator de pe prima banchetă. Între şuviţele de păr se amestecă două firicele albe, două firicele care se opresc în urechi cu câte un mic bumb negru. Asta e! Fata ascultă Schubert şi e prea absorbită de măreţia zvealtă emanată de instrumentaţia complexă. Până la urmă nici nu poate fi vorba de angoasa specific adolescentină. Nu! Ea e transpusă în fiecare dimineaţă. Absenţa ei este motivată de firicelele care i se pierd în păr. Mă apropii smerit să mă pot înfrupta şi eu din bucuria acustică cu baterii. Nu reacţionează cu nimic la apropierea mea, în schimb eu sunt împins de o forţă aeriană 20 de cm mai la dreapta, unde mă şi lovesc cu capul de un colţ. De când a devenit Schubert aşa contemporan? Dum Dum, zbang, zbang, roooar, die, die you mo’ fo’! Lieder-urile lui Schubert s-au transformat în grohăielile lui Dimmu Borgir şi romantismul în black metal. Ha ha! Micuţa e black, poate chiar emo în unele ocazii. Nu mai insist. Ipod-ul îi este sprijin de nădejde cred. Mic, discret, puternic, cuprinzător, nu behăie decât la comandă, nu bagă de vină, un adevărat prieten. Poate asculta în mijlocul iernii concertele estivale, îşi poate „citi” cărţile cu urechile, se poate rupe de lumea din autobuz la nevoie, adică de fiecare dată, poate visa dar nu se poate ascunde de cei care mai trag cu urechea la ce ascultă. Cel puţin confortul sonor îi este asigurat. Căştile legate la Ipod nu mai sunt un element cu care să te dai mare. Au devenit un prezervativ care asigură un contact social protejat.
De câteva zile a lăsat căştile. A agăţat-o şoferul tinerel de pe microbuz şi de câte ori sunt singuri ascultă Sandra cu „Maria Magdalena”. Eu încă pledez pentru Schubert.
