Easy rider

Easy Rider este filmul unei generaţii. Unei generaţii care se prelungeşte şi care continuă să deranjeze. Prin urmare îl consider o bună lecţie de antropologie socială aplicată, care trebuie predată şi în afara şcolii.

Pelicula debutează cu o tranzacţie de cocaină care „pune pe picioare” financiar doi prieteni. Cei doi pornesc apoi într-o călătorie pe roţi de-a lungul Americii. E o călătorie care lasă descoperite tipologii, peisaje şi mai ales expune surd coliziunea dintre două moduri de a simţi, a trăi şi chiar de a te bucura de lumina soarelui împărtăşită din voia bunului Dumnezeu asupra tuturor.
Peter Fonda în costumul de Captain America şi mult prea circumspectul Billy (Dennis Hopper) îl culeg de pe drum pe George (Jack Nicholson), un avocat pierde-vară cam tâmpiţel la prima vedere, dând naştere unei triade care îşi permite acum să şi analizeze nu numai să contempleze. Prin discursul lui George sub clar de lună ni se pun în faţă adevăruri, ca mai apoi tot firul epic să se descoase în sprijinul afirmaţiilor acestuia. Cum lumea se pare a nu fi un loc în care să încapă toţi, se produce reglajul şi cei care nu se apleacă sunt eliminaţi. Criteriile de segregare socială sunt hilare dar atât de bine înrădăcinate în conştiinţa colectivităţii încât devin axiome (exemplu: părul lung).

„Ţăranii spirituali” sunt chiar oameni luaţi din mediul lor şi încadraţi în scenele filmate petru mai multă veridicitate. Bridget Fonda, fiica de patru ani a actorului principal apare în rândul copiilor din comunitatea hippiotă.

Wanna ride my bicycle

Ies din casă pe seară. Astă seară. Doi tuzgureni în faţa casei, în maşina lor de tuzgureni scriau o amendă unui copil cu o bicicletă. Şi o puştoaică lângă el. No acum, io nu văd de ce i-ar fi putut da amenda. Că nu avea far? Că a depăşit viteza legală? Că îşi futea fata pe bicicletă? Sau că le făcea pe toate în acelaşi timp… (na că am zis-o şi pe asta). Aş fi vrut şi io să iau o amendă aşa dar ce să-i fac dacă mi s-a furat bicicleta? Se aude acolo? Dacă îmi aduceţi bicicleta înapoi, vă fac de o amendă şi io măi fraţilor. Şi poate aveţi noroc să recidivez.

Să nu uit: tot astăzi am aflat că la birou nu se vorbea despre sex şi marijuana înainte să vin eu acolo. Vedeţi vreo legătură?
Dar tu Oana?

Oana

Ultima oară când am ieşit din casă am aflat că cineva îmi citeşte blogul. Şi aşteaptă să scriu ceva despre ea. De fapt eu i-am promis că o să scriu despre ea. N-am apucat până acum. Oana, lasă ţigara aia jos că nu e sănătos la plămân maică. Auzi? Un scurt intermission şi revenim.

Aşa. Cine-i puicuţa aia de acolo? Da. Tu dragă. Treci la rampă şi fă-te cunoscută. Just give it your best shot.

the day after, edit: oana e fata a căror puncte de vedere nu converg niciodată cu ale mele. de câte ori râde la glumele mele, mă întreb serios dacă râde de ce zic sau de ce sunt. parcă au trecut două maturităţi de când am cunoscut-o…

Same old

Este un oraş după dealuri pe care îl adoram în liceu. De care îmi era dor dacă stăteam mai mult de o săptămână departe de el. Şi acum e un oraş în care mai stau cu greu 2 luni la rând. Şi când am insomnie îi cutreier străzile sau îi dau să asculte o Rapsodie Română. Şi tot ăstuia îi dau să-mi asculte nevroza cu miros elitist pe care o primesc mai apoi scuipată în ceafă, plină de soluţie capitalistă. Seara asta îmi vinde pixuri cu scris invizibil. Seara asta a puţit a pişat. Puţin.

Bă… marţienii.
Vin după noi. Tu vezi mă? Dacă nu era înnorat, să-mi bag p*la de nu se vedea mai bine.

Cd

De la Lady Bombonică am o însărcinare neonorată de ceva vreme. Mă întreabă ea aşa:

Primele cinci cd-uri audio piratate. Au fost ele: o compilaţie cu ceva muzici zăpăcite, punk like parcă şi nişte albume de la Metallica. După aia au urmat discografii: Deep Purple, Pink Floyd, Elvis.

Primele cinci cd-uri originale şi din banii cui.
Toate din banii mei (neah neah neah). Şi au fost toate cu muzică grea. Adică de-aia învechită. Bach, Haydn, Strauss, Paganini şi Schubert.

Cinci persoane care mi-au completat gusturile muzicale.
Am fost cam autodidact în domeniu. Eram destul de reticent ca şi copil la genurile zilei şi formaţiile care apăreau, după ce în primii ani ai discernământului m-am fript cu nişte casete cu muzică tânără cumpărate de pe taraba din piaţă. Ce pot să mai zic decât că prietenul meu Radio Guerilla mă sprijină mereu în a găsi devreme ceea ce mă încântă şi azi şi mâine.

Puteţi arunca cu roşii acum.