Blogging

Ce fain îi să ai blog. Lumea citeşte, scrie, vorbeşte despre bloguri, pe bloguri. Te informezi pe bloguri, te faci cunoscut pe bloguri, eşti înjurat pe bloguri, scrii romane pe bloguri, cunoşti oameni pe bloguri, râzi pe bloguri. Io pe al meu îl mai şi înfometez câteodată, aşa numa, să-i arăt cine-i stăpânul. Până la urmă fiecare îşi face un blog despre ceva. Parcă şi văd grupul bloggerilor crescători de broaşte ţestoase uriaşe salutând Zapp share free în cel mai scurt timp.

Oamenii se lasă cunoscuţi pe bloguri. Sunt mai dezinhibaţi ca pe alte forme de comunicare. Imaginaţi-vă: nu mai sunt la şcoală, doamna profesoară nu îi mai corectează, nimeni nu depinde de ce scriu, nimeni nu corectează ce au scris. O adevărată agora. Mai crează şi dependenţă blogurile astea. Nu ai ce scrie într-o zi dar te mănâncă sub palme, vrei să postezi ceva. Şi te apuci şi scrii. Despre neputinţa de a scrie şi lipsa de inspiraţie. Întotdeauna vei găsi să spui ceva.

Aş fi vrut şi eu să scriu ceva mai interesant dar nu am nici o broască ţestoasă. Mă întorc la citit de bloguri. Poate mai prind un pic inspiraţie şi vă povestesc despre doamna care m-a trimis să îi cumpăr două kile de lapte. Era o dimineaţă senină de iulie…

Pe şine

Dâng Dâng. Toate privirile au o încrutare deloc prietenoasă. Brusc, simţurile îţi sunt puse serios la lucru. Suspiciunea e la cele mai înalte cote şi când deschizi uşa compartimentului, trei perechi de ochi te fixează cu reproş că vii să le pătrunzi cercul abia închegat. Tu simţi un miros apăsat. Şi oamenii se pun mai departe la culcare. Te simţi murdar. La fel sunt şi cei din jurul tău. Nici măcar lumina nu este curată. Toţi au mutre de infractori. Şi iar dâng dâng. Unul îşi scoate mâncarea. Te afunzi în scaun. Aluneci uşor spre vise când se deschide iar uşa. Cel care intră salută dar nimeni nu-i răspunde. Încrunţi şi tu sprânceana. Sperai ca cercul să nu se mai lărgească…

E noapte. Şi trenul merge mai departe.

Demitizarea

Oamenii tind să facă pasiuni, să fie impresionaţi de ceva ce văd, de cineva pe care văd. Se pot enumera aici timpuri, vârste, persoane în viaţă sau persoane care nu mai sunt printre noi. Aşa se nasc modelele pentru fiecare dintre noi. Şi intangibilitatea standardului impus de model sau a modelului în sine duce la obsesii şi la frustrări. Primele modele pe care le avem sunt părinţii. Apoi, ne fixăm standarde în rândul colegilor, a oamenilor cu care avem de-a face, a artiştilor, a profesioniştilor care excelează în branşa în care lucrăm. Tot aşa ne punem întrebări asupra timpurilor care au fost, a epocilor trecute şi ne gândim la perioada în care ne-ar fi plăcut să trăim mai mult. Şi ne creăm o lume idilică. De cele mai multe ori însă e bine să nu ne apropiem prea tare de aceste mituri pentru că odată atinse, echilibrul acestora slăbeşte, farmecul păleşte şi încep să ne apară aşa cum sunt de fapt, nespectaculoase, banale chiar.

Copilul va fi contrariat când fără să vrea îşi va vedea părintele încălcând regulile pe care i le-a propovăduit, când îl va vedea neputincios în faţa unei situaţii. În adolescenţă sau chiar mai devreme se va naşte un conflict între copilul prea ascultător şi părintele care acţionează contrar principiilor impuse de el însuşi odraslei. Apropierea de un model care îţi imprimă forţă şi siguranţă te va dezămăgi de cele mai multe ori. O să vezi că în spatele măştii se află un suflet mai nesigur şi mai speriat decât al tău. Artistul are două feţe şi cea pe care o lasă să se vadă nu este altceva decât o minciună. Cei care ne servesc drept model de succes au un trecut în care s-au dedat la fapte pe care tu le dezagreezi complet. Oratorul desăvârşit, într-o discuţie particulară îşi va dezvălui frustrările. Timpurile trecute sunt pline de neajunsuri pe care intenţionat le uităm sau le ignorăm.

Idealizarea, cu cât este mai puternică, cu atât crează aşteptări mai mari şi neatingerea acestora dă o dezamăgire cu efect direct proporţional. Nimic nu e ceea ce pare de la distanţă. Totul este banal şi doar serotonina face diferenţa în cele mai multe cazuri.

Cultura

Când mergem acasă mai ascultăm câte un concert de Mozart dar mai mult ascultăm Shakira.

Avem un termen pretenţios: „cultura”. Aia ce ţine de cărţi, de cunoştinţe şi de atitudine. Cultura care e rezervată elitelor. Vorbim de cultură tradiţională, fixată, exersată, dacă vreţi, confirmată. Fiindcă pentru scorţoşi un act cultural-artistic este exclusiv unul dovedit în trecerea timpului şi se limitează la cărţi, piese de teatru montate pe texte până la Ionescu, operă, muzică veche (nu contează de care, veche să fie). Şi cei care îşi imaginează că sunt singurii cu drept de acces la ea, că le este destinată exclusiv lor, sunt cei care dau verdicte, impun standarde, fără să accepte argumentele contrare opiniei lor.

Pe de altă parte, ultimii zeci de ani au facilitat accesul unui număr tot mai mare de consumatori la produsele culturale şi artistice şi diversificarea considerabilă a metodelor de exprimare a acestora. Cultura a coborât în stradă, şi s-a lăsat gustată de oricine a vrut. S-a născut cultura pop. Şi o dată cu ea conflicte şi frământări. Se poate pune aceasta alături de produsele deja dovedite sau nu? Textele scurte, one-man show-urile, concertele pe stadioane, filmele pot fi puse pe acelaşi nivel cu tragediile greceşti, cu simfoniile clasicilor, cu creaţiile renascentiste?

Fiecare generaţie îşi are un mod de exprimare şi renegarea lui nu face decât să trădeze inadaptare. Beethoven, care mirosea a romantism în anii de exprimare clasică, a fost considerat un tip nedemn pentru titlul de muzician serios din cauza creaţiilor sale rebele pentru vremea respectivă. De ce percepţie are parte Babanu’ acum?

Bucuraţi-vă de o reclamă bună. Este o creaţie artistică despre care sigur o să se vorbească peste ani.

He ain’t dead!

8 ianuarie este ziua în care am auzit că Elvis este un bun al omenirii şi trebuie trimis în spaţiu pentru a stabili legături cu civilizaţiile extraterestre. Şi tot ziua asta este cea în care ar fi aniversat 73 de ani. Elvis, pe care îl mai chema şi Aaron, a condus camionul în tinereţe. Nu din pasiune, ci din datorie profesională. Era mai tânăr ca mine totuşi când a lansat „Love me tender” şi când a jucat în primul său film. A fost, spun unii, cel mai carismatic om. Ce pot spune eu ferm este că a influenţat creaţii artistice, a isterizat şi a lăsat o imagine mai pregnantă decât a privirii lungi afişate de Che de sub bonetă sau a rochiei lui Marylin umflată de vânt.

Omul pe care toţi îl recunosc după numele mic, i-a întâmpinat la reşedinţa acestuia din Graceland pe zeppelini, care deşi pe val, au tremurat de emoţie în prezenţa lui, a determinat admiraţia beatleşilor, mândria tuturor celor care l-au cunoscut şi nenumăraţi imitatori. Costumul alb cu sclipici, favoriţii sau ochelarii mari de soare îi aparţin aşa cum lui Einstein îi aparţine freza electrizată şi limba scoasă. Regele şi-a trăit gloria din plin în timpul vieţii şi continuă să o trăiască încă, oriunde s-ar afla acum.

Kahuna please! Double one.

The Big Kahuna este o producţie în care se îmbină fericit motive ca religia, stilul de viaţă şi supravieţuirea, camuflată în lubrifianţi industriali. Filmul ăsta e unul din acelea la care aştepţi un happy ending doar din egoismul de a te elibera de tensiunea acumulată treptat. Te loveşte o replică cu directă consecinţă pierderea echilibrului, nu te dezmeticeşti bine şi te mai doboară una. Şi ca totul să fie de bun simţ până la capăt, se sfârşeşte cu un zâmbet care conciliază două lumi, aparent intersectate doar accidental.

Greed is good. Or is it? Începutul ni-l arată pe Phil (Danny DeVito) şi pe Bob într-un apartament de hotel. Phil - om trecut de prima tinereţe, tip relaxat, fumător înrăit ce se cultivă citind Penthouse cu picioarele ridicate. Bob - un tânăr, produs tipic al societăţii paternaliste, care şi-a lăsat evident amprenta asupra caracterului şi comportărilor lui. Un tocilar, proaspăt absolvent de studii superioare şi ca tacâmul să fie complet, căsătorit şi îndrăgostit, poate tot din convenţie. Odată cu intrarea lui Larry(Kevin Spacey) în scenă, bun prieten şi partener de lucru al lui Phil, viziunea nonconformistă a acestuia se izbeşte de vederile cuminţi ale tânărului. De aici rezultă un concurs de situaţii încărcate de umor fin, încrâncenare înfundată sau defulată şi resemnare.

Cele două direcţii întruchipate sunt rezultatele directe a ceea ce se doreşte şi a ceea ce generează în fapt societatea actuală. Mai mult nu zic, să nu iasă o cronică conformistă…