O după-amiază căduroasă de iunie. Era anul I de facultate. Intru în curtea Casei Universitarilor unde pe scările de la intrare stăteau câteva colege la taclale şi o ţigară. Mă apropii, discutăm şi dau cu ochii de nişte hârtii lucioase imprimate cu imagini şi text negru. Erau aruncate pe scări şi pe lângă. Mă aplec, ridic un exemplar pe care stătea scris soios, cu litere de o jumătate de şchioapă Man.In.Fest. Pe laterală, „se distribuie gratuit”. Aha! Deci asta e cauza pentru care au ajuns în halul ăsta. Foile lungi de vreo 40 de cm sau mai bine şi înguste de vreo 10, necapsate, îţi cereau efortul de a le culege şi selecta în caz că vroiai un exemplar cap-coadă. Nu am stat să citesc prea mult dar îmi aduc aminte că pe ultima pagină era printată Povestea simplă cu posedaţi a lui Ştefan Caraman.
Asta e prima amintire pe care o am legată de Teatrul Imposibil. Vara de care vorbesc e vara anului 2003. Nu îmi erau familiare conceptele de “teatru alternativ”, sau altele ce ţin de domeniu. Eram un consumator bezmetic de teatru, intram în sala teatrului venind de la cursuri, de preferat fără bilet. În timp, Teatrul Imposibil era tot mai prezent. Afişe lipite prin oraş dădeau de veste că Diesel-ul găzduieşte în fiecare luni după-masa spectacole lectură (alt termen inedit). Şi uite aşa am ajuns să calc şi prin Diesel. Oricând ai fi ajuns acolo, era plin de lume, lume afectată, care fuma la greu şi la urmă califica spectacolul. Ce deosebea Imposibilul de celălalt teatru în limba română, era că îi stătea bine cu texte pline de înjurături şi gesturi câteodată perverse. Da mă! Îi stătea a dracului de bine şi îţi dădeai seama cât de mult poate face o acţiune calculată în direcţia asta. Era teatrul care o spunea pe bune (nu fac reclamă la băuturi răcoritoare). Studentul pudic începea să guste din fructul oprit. Din fructul pe care puţini universitari îl recunoşteau ca şi desert intelectual. Spaţiile strâmte, pline de fum şi vivacitatea de pe scenă începeau să dea o formă tot mai clară alternativei teatrale aici la Cluj. Imaginile de pe afişe şi spectacolele jucate făceau mai mult decât toate cuvintele prinse în manifeste nervoase şi de multe ori ignorate. În sala Cercului Militar am văzut Chip de foc şi prima motocicletă pe o scenă de teatru. Era mânuită de Cucu. În Crize sau altă poveste de dragoste mi-am văzut doi colegi de generaţie maturi, capabili să facă faţă oricărui public. În Fuck you Eu.ro.pa. mi s-a arătat că banalităţile cotidiene dau cele mai savuroase creaţii artistice. Pe urmă a fost festivalul. Festivalul de teatru alternativ la Cluj. Am participat la ediţia a doua. Îmi aduc aminte cum cu 10 minute înainte de începerea unui spectacol, burtoşii îmbrăcaţi în haine tradiţionale treceau printre noi cu instrumentele în mâini, lăsând scena liberă într-un final pentru piesa ce urma să fie jucată.
Uşor, ceea ce a început ca o manifestare alternativă s-a articulat ca şi o opţiune primară. O opţiune care de data asta nu mai cere alternativă.
