Ardealul

Ardealul văzut de din-afară e un loc restrâns ca suprafaţă. Răcoros, bine mirositor şi plin de verdeaţă, ceea ce poate şi duce la mireasmă. E plin de castele care poartă istorie sub zidurile groase şi un aer apăsat, rece între ele. Ropotul copitelor de cai la galop se poate auzi dacă pui urechea pe pământul odihnit.

Oamenii care populează aceste locuri sunt calmi şi lenţi la vorbă, vorbă ce răsună în jur ca un clopot de biserică veche. Mâncarea lor e gustoasă, întotdeauna săţioasă, pregătită în casă, pe foc de lemne, aduse din pădurea de brad. Numai aici poţi mânca o supă de tăiţei, sarmale din carne afumată, un caş alb înţesat cu găuri mici şi egale, o pâine coaptă pe vatră de cărămidă, să simţi că nu mai vrei vreodată să schimbi meniul.

Somnul aici este odihnitor, pe paturi înalte, acoperite de cearşafuri albe, groase şi aspre. Sub cap ai o pernă mare cât două, albă, pe care firul negru ia forma unei împletituri. Stând pe spate vezi deasupra grinzile groase în tavan, al căror lemn parfumează fericit camera. Dimineaţa te trezeşti cu apa rece de la fântâna sau izvorul de lângă casă.

Ăsta-i Ardealul meu, Ardealul din sufletul meu.