Buchii adunate

Gata. Mă apuc să scriu…

Aşa. Am luat şi io ca tot omul o pauză pentru inspecţia tehnică de toamnă, târziu. Mi-am curăţat pisiul, l-am uns, l-am optimizat, l-am parfumat, l-am lustruit de străluceşte mai tare ca soarele asta cu dinţi. Şi ce s-o întâmplat în lipsa mea? Am primit două lepşe, semn că am intrat în lumea bună a blogurilor. Două măi oameni buni. Aţi auzit? N-am mai avut niciodată plăcerea să răspund la o leapşă şi uite că acum a căzut măgăreaţa cu două.

Prima îmi cere să răspund care a fost prima carte pe care am citit-o. Nu am fost un copil precoce. Am învăţat să citesc şi să scriu abia în clasa I. Dar încă de la grădiniţă mă jucam cu abecedarul. Îl am şi acum. Mi-e tare dragă cartea aia cu poze multe cărora mintea mea de copil le asocia câte ceva, un vis, un ideal, o stare de mulţumire, pe care le mai rememorez şi acum văzându-le. Abecedarul cu coperte cartonate e ros la colţuri şi nu mai are de multă vreme paginile cât de cât ceruite, fine. Sunt aspre şi tot mai uscate. Dar gustul lor e din ce în ce mai înţepător şi aduce cu el gol şi îndepărtare de necuprins.

Dacă nu consideraţi abecedarul carte, ţin să vă spun că aveam o plăcere pentru cărţile cu litere mari, font de 16, like. Ca urmare, am citit până aproape am învăţat-o pe de rost, o carte cu un şmecher, city boy, care făcea tot felul de măgării: mergea la pescuit (sigur nu avea autorizaţie), vroia să încalece un măgăruş pe care-l amăgea cu morcovi şi iarna mergea cu săniuţa fără să fi avut învoire de la bunicuţa (nu vă gândiţi la Iliescu).

După asta, am citit cu plăcere Mac Mac, la o margine de lac, despre un răţoiaş gălbui care trecea prin tot felul de peripeţii şi avea coşmaruri cu vulpile rele. Noroc cu dulăul care îl apăra.

Să trecem la a doua leapşă: care a fost cartea pe care am citit-o ultima oară. Fraţii Kamarazov. Încă nu mi-am terminat meciul cu clasicii. Încă mai am multe de recuperat. Aşa că vă rog să nu mă întrebaţi ce vreau să citesc. Mulţumesc.

Vara asta am recitit o culegere de basme populare româneşti. Ilene Cosânzene, Feţi Frumoşi şi ciobănei isteţi. Nu am mai avut răbdarea din copilărie. Atunci buchiseam pe o povestire zile întregi. Acum mă grăbesc să o devorez, să-i ajung sfârşitul, sfârşitul care în copilărie venea molcom şi aşezat.

Aveam stilou şi carneţel de expresii „frumoase”. Scriam compuneri forţat câteodată, întotdeauna în clişee impuse şi cu obsesia de a respecta cerinţele. Ce s-a întâmplat azi? Cred că nu-mi mai pasă.
La liceu vedeam scris pe un panou “Cărţile sunt cei mai de încredere prieteni”. Şi deşi mi se părea o concepţie seacă şi înflăcărată, încercam să-i dau un sens. Câţiva ani mai târziu, râdeam dispreţuitor. Oamenii de lângă ce sunt?…

Sper că a meritat aşteptarea. Mai departe dau lui Limones, Rares, Punisher şi lui Ruxish.
Aura, serveşte-te şi tu.