Classy interview

Un enterviu cu Senorita. Prima fată căreia nu-i plac musculoşii. Îi plac în schimb o grămadă de lucruri frumoase. O să vă las să descoperiţi… Comentariile la sfârşit!

Danutz: pregatita?
Senorita: pregatita

Danutz: asculti ceva acum?
Senorita: da, televizorul… e pe antena 1… o porcarie de emisiune si mi-e lene sa schimb canalul
Danutz: pai inchide-l de tot
Senorita: nu pot, nu imi place sa ma aud respirand
Danutz: asa deci. ai respiratia grea
Senorita: pai dupa o zi stresanta si obositoare de lucru… cred si eu. si nu, nu dau vina pe colega Botache

Danutz: de cine iti place mai mult: de dan diaconescu sau de dan voiculescu?
Senorita: hmm…. grea intrebare. cred ca de banel nicolita imi place mai tare. ala macar face ceva, nu sta toata ziua cu fundul in scaun
Danutz: deci ai ceva cu aia care stau pe scaun, intelectualii…
Senorita: daca stai cu fundul in scaun nu esti neaparat entelectual. cu entelectualii nu am nimic. dar cu aia de stau toata ziua pentru niste puncte de rating… no thanx

Danutz: fat frumos cum arata?
Senorita: hmm…. e brunet.. neaparat brunet. cam la 1,81 m. are parul lung si negru si vine calare pe un Friesian mare si musculos
Senorita: si neaparat ca Fat Frumos sa nu fie un pachet de muschi. nu-mi plac musculosii
Danutz: si tu cum il astepti? cu niste placinte scoase de la cuptor sau cu un bici?
Senorita: biciul e pentru cal, nu? eu il astept imbracata in rosu, neaparat
Danutz: si fara placinte?
Senorita: nu stiu sa fac placinte. orice altceva, numai nu placinte
Danutz: sa inveti daca vrei sa vina…
Senorita: dar de unde stii tu ca fat frumos e ahtiat dupa placinte? poate ii plac clatitele… alea stiu sa le fac
Danutz: si astea ii plac
Senorita: nasol! daca era un fat frumos adevarat nu ma punea sa stau la bucatarie. sa-si faca singur… sau sa-si gaseasca alta ileana

Danutz: pe mos craciun cand l-ai vazut ultima data?
Senorita: hmm… complicat… l-am vazut si cand aveam un an, dar nu mai tin minte. prima amintire cu mos craciun e de pe la 4 ani. era tare urat, nici barba nu-i statea cum trebuie si avea vocea vecinului de deasupra, dar m-am prefacut ca nu mi-am dat seama
Senorita: oricine era bine venit atata timp cat era incarcat de cadouri
Danutz: naughty naughty
Senorita: carei femei nu ii plac cadourile? mos craciun ar trebui sa vina doar la femei
Danutz: care e cel mai mare cadou pe care ti-l poate face?
Senorita: hmm…. un set complet de obiective foto si lentile, si filtre, si tot. sper ca nu am pretentii prea mari
Danutz: esti materialista
Senorita: crezi?
Senorita: la naiba!
Senorita: eu aveam o cu totul alta perspectiva… hm… aveam o imagine prea buna despre mine… m-am dezamagit!

Danutz: de cand nu ti-ai mai vazut parintii?
Senorita: de prin august, cand m-am intors din marea excursie prin europa… dar o sa-i revad in curand, saptamana asta sper
Danutz: ma bucur

Danutz: ce ti-a placut cel mai tare in europa?
Senorita: olanda, clar! amsterdam, mai exact. e cel mai frumos oras pe care l-am putut vedea in viata mea. e superb, cu canale multe, barcute mute, poduri multe, trafic mai deloc. e orasul ideal pentru mine. apoi mi-a placut tare mult parcul Asterix, din paris (iar innebuneste colega)
Danutz: nu ai luat niste iarba?
Senorita: am fumat acolo, de adus nu ne-am riscat sa aducem

Danutz: din ce parte a moldovei esti?
Senorita: vaslui. un oras micut, dar dragut si linistit. plictisitor de linistit, chiar
Danutz: ai vazut “a fost sau n-a fost”?
Senorita: o da! dupa filantropica, e cel mai bun film romanesc
Danutz: california dreamin’
Senorita: vazut
Danutz: hartia va fi albastra?
Senorita: asta nu
Danutz: merita
Senorita: mi-l recomanzi?
Danutz: asta ii cireasa
Senorita: m-ai facut curioasa. o sa-l caut, si-o sa-l vad

Danutz: viata la tara sau la oras?
Senorita: la tara, clar! dar sa am conditiile de la oras, adica sa am apa curenta, gaz etc

Danutz: aerosmith sau guns’n'roses?
Senorita: guns, de departe
Senorita: aerosmith sunt prea lalaiti. e pentru fete
Danutz: mosii de la stones sau baieteii de la green day?
Senorita: prefer mosii de la stones… sunt mai old fashioned

Danutz: cea mai placuta amintire din copilarie…
Senorita: cea mai placuta amintire e Puiu, calul bunicilor. e de-o seama cu mine, eram prieteni buni. apoi e Barac, mioriticul bunicilor, si complicele meu in nazbatii. ei doi erau cei mai buni prieteni ai mei

Danutz: ai visat sa zbori?
Senorita: intotdeauna. insa am reusit performanta de a face bungee… e tot un fel de zbor, nu?
Senorita: se pune?
Danutz: daca vrei tu se pune

Danutz: iti doresti ceva cu ardoare?
Senorita: da! sa ajung in america, la triburile amerindienilor. vreau sa le vad pe toate! si sa stau in fiecare rezervatie macar 3 luni. e visul meu cel mai mare de cand aveam 5 ani

Danutz: politica faci?
Senorita: nu… urasc politica. e pentru barbati
Senorita: femeile au altceva ai bun de facut decat politica
Danutz: exemplifica
Senorita: depinde de femeie… unora le sta bine ca femei de cariera. dar nu cariera politica. altora le sta bine ca si casnice. altora le sta bine cu shoppingul. altora cu arta
Danutz: tie ca ce iti sta bine?
Senorita: cu arta, cu animalele, cu calatoriile si lectura

Danutz: cum vezi un barbat de succes?
Senorita: barbatul de succes trebuie sa fie puternic (nu fortzos), sa aiba influienta, sa fie charmant, romantic… si sa nu fie ingropat numai in munca
Danutz: nu ceri prea mult?
Senorita: nu, nu cred. daca ceream prea mult spuneam: sa fie frumos, destept si cu bani. dar nu am spus asta
Danutz: esti cam ferma. nu intimidezi?
Senorita: nu, e doar cealalta personalitate a mea. de fapt sunt o timida
Danutz: suferi de dubla personalitate?
Senorita: cateodata, si numai ca sa ma dau mare

Danutz: ce te-a deranjat cel mai tare vreodata?
Senorita: teama si minciuna
Senorita: urasc oamenii fricosi
Danutz: brrr
Senorita: serios…
Senorita: am avut candva un prieten care se temea de paianjeni. trebuia sa il salvez de fiecare data
Danutz: compasiune deloc?
Senorita: pentru ce? pentru oamenii fricosi?
Senorita: nu
Danutz: naspa
Senorita: mai degraba pentru cei mincinosi
Senorita: si mie mi-e teama de multe chestii, dar le infrunt
Senorita: si sunt femeie. la un barbat nu as ierta asta

Danutz: risti?
Senorita: risc

Danutz: preferi un loc anume din romania?
Senorita: hm… da…sighisoara. si zonele rurale din maramures

Danutz: care e cea mai buna voce care ai ascultat-o?
Senorita: iuuui! jim morrison, fara dubii!
Senorita: il ador pur si simplu
Danutz: stii ca se zice ca nu avea voce… si mai era si timid
Senorita: barbatul ideal!
Senorita: vocea avea, cu siguranta. l-am auzit cantand. deci mut sigur nu era
Danutz: te joci cu cuvintele
Senorita: da, sunt o jucausa. ma joc cu orice

Danutz: esti sportiva?
Senorita: da, tot timpul am fost
Senorita: am jucat chiar si fotbal cu baietii. acum fac echitatie. cel mai frumos sport inventat vreodata
Danutz: sport sau nevoie?
Senorita: ambele. nevoia de a sta in preajma cailor. ma simt mult mai in largul meu inconjurata de cai

Danutz: ce iti place cel mai tare in cluj?
Danutz: nu-mi spune ca Boc
Senorita: parcul mare, muzeul de arta, matei corvin. care saracul e santier acuma. cam asta imi place la cluj. si oamenii, ov cos. sunt altfel

Danutz: ce stiri tin headline-ul zilei?
Senorita: grea intrebare… demisia lui coposu?
Senorita: nu stiu, nu prea citesc stirile. prefer sa traiesc in lumea mea
Danutz: cati iti impartasesc lumea asta?
Senorita: eu si pisicile mele
Danutz: got cats?
Senorita: da, 2. un motan si o pisica
Danutz: dar pui de la ei?
Senorita:nu, ambii sunt castrati. numa pui nu-mi trebe mie
Danutz: le-ai taiat placerea. ce viata mai e asta?
Senorita: o viata mai lunga
Senorita: si mai sanatoasa
Danutz: si mai fada
Senorita: crezi?
Danutz: absolut
Senorita: nu-s ca oamenii, ele nu se “inmultesc” din placere…

Aici se termină interviul editabil cu Senorita. Ce a urmat, poate veţi avea ocazia să vedeţi altădată.

Un regal

În rândurile de mai jos veţi descoperi un Bufon Regal simpatic şi inteligent. O să vă surprindă. M-a surprins şi pe mine. Nu am crezut că Bufonul este o persoană aşa sensibilă, ascunsă în spatele poantelor care ne înveselesc ziua. Dacă nu v-am convins, citiţi cele aşternute aici. Vorbim după. Acum linişte!

Danutz: sa incepem
Botache: asa. da
Botache: cum?
Danutz: simplu
Danutz: trage aer in piept
Botache: asaaaaaaaaaaa….
Danutz: aaaaaa venit iarna?
Botache: Nu inca, dar am auzit ca atunci cand o veni, om avea zapada.
Danutz: iti place tie zapada…
Botache: Eram intr-o vreme, cand mai pierdeam vremea pe devart, Zapada. Acuma m-am topit.

Danutz: de unde botache, bufonu’ regal, nasturei verzi si de alte culori?
Botache: Prima oara am fost Nasturei Verzi, pentru ca am ochii verzi. Cu Zapada ne-am lamurit. Bufonu` regal pentru ca intr-o zi am realizat ca asta ar fi meseria cea mai potrivita pentru caracterul meu, dar din pacate s-a stins traditia. Si Botache de la Botas, care e numele meu de familie. Botache e varianta frantuzita, ca ma visam mare parizianca.

Danutz: frumos. cum e la 20?
Botache: Mai 5 ani si incep ridurile. Asa mi se zice. In rest, e mai bine. Mai multi bani si ceva mai multa minte. Te asteptai sa iti zic mai multe de venerabila-mi varsta?

Danutz: cati fani ai?
Botache: Nu stiu cati si daca am fani, sincera sa fiu. Scriu blogul pentru ca ma amuza si pentru ca vreau sa imi exersez mana pentru scriitura. Ca vin oamenii si citesc si le place, cu atat mai bine.
Danutz: ti-a facut vreunul propuneri?
Botache: Ce fel de propuneri?
Danutz: de orice fel
Botache: Da, mi s-au promis ceva beri, tu mi-ai propus un interviu. Chestii din astea. De alealalte nu prea. Poate ca din cauza ca nu prea scriu foarte mult de sex, ca altele. Nu asa vreau sa atrag atentie, oricum.
Danutz: dar de ce nu scrii despre sex? ar fi o perspectiva inedita. N-am indoieli
Botache: Mai, ce as mai putea scrie eu despre sex, in plus fata de ce s-a scris si se tot scrie inca? I mean, daca e sa mentionez o treaba, doua, da. Dar nu mi se pare ca e un subiect care merita atat de multa atentie. E ca si cum m-as apuca sa scriu un blog doar despre mancare si despre cat de mult imi place sa mananc. Fascinant, nu?

Danutz: daca tot suntem in zona, am vazut ca esti destul de critica poate chiar acida uneori. care este un model de femeie pentru tine?
Botache: O femeie in adevaratul sens al cuvantului…Hmmmm… Una echilibrata, cu capul pe umeri, destul de practica, cu o cariera de succes la activ, cu o familie acasa (stiu ca se zice ca e irealist, dar ar fi pacat sa nu le ai pe ambele, sau macar sa incerci). Una inteligenta, eleganta, o doamna. Puternica, carismatica. O femeie pe care sa o poti admira pentru tot ce a realizat si cu care e o placere sa discuti. Orice fel de subiecte ai aborda. Da, ceva de genul acesta, cam astea ar fi punctele cele mai importante. Exemple chiar nu imi vin in minte acum.

Danutz: esti pretentioasa cu tine?
Botache: Foarte. Extrem de. Sunt perfectionista si obsedata tot timpul de gandul ca nu fac destule si ca pot sa dau mai mult. Da, cred ca eu sunt cel mai aprig critic al meu si cred ca asa va fi tot timpul.

Danutz: Branza de oaie sau de vaca?
Botache: Branza topita. Din aia cu sunca.

Danutz: ca tot ai mentionat de meserie… care e cea mai naspa meserie?
Botache: Contabil. Clar. Sa stai toata ziua ingropat in cifre si sa inebunesti. Pffffffffft. Si bineinteles, larga gama a muncii de jos, cum s-ar spune: vanzator, chelner, barman, femeie de servici si alea alea.

Danutz: Ai animale de casa?
Botache: Nu, dar as vrea un caine lup, sau un husky cu ochi albastri. Bineinteles, asta pentru cand o sa am casa pe bune, nu apartament la bloc.
Danutz: pisici nu?
Botache: Nope. Au caracter naspa. ^.^
Desi nu prea poti zice de animale ca au caracter, dar astea sunt diabolice, ma jur.

Danutz: Cine/ce te irita?
Botache: Ma irita prostia si prostii. Ma irita oamenii care te contrazic si nu au argumente. Ma irita Clujul, ca e prea mic. Ma irita indolenta si lipsa de interes. Ma irita oamenii care au programe prea incarcate si intarzie tot timpul, sau nu ajung deloc. Ma irita dulcegariile si falsele amicitii. Ma irita cand trebuie sa ma prefac, din politete, ca ma inteleg bine cu cineva, cu toate ca acea persoana ma enerveaza. Si cel mai tare, ma irita distanta.
Danutz: te cam deranjeaza populatia. mizantropa?
Botache: Nu m-ar avantaja sa fiu asa. Aparent, si acum pornim pe premiza ca toti ne prefacem, asa, cate putin, sunt sociabila, prietenoasa, vorbareata. In realitate, sunt putini oameni pe care ii plac din proprie initiativa. Poate ca pe alocuri sunt putin cam ursuza, mai mult decat imi permite varsta si prea aspra cu ceilalti. Am pretentii mari si de la cei din jurul meu, nu doar de la mine.

Danutz: te prefaci pe blog?
Botache: Nu. Prezint doar o parte din caracterul meu. Partile urate le las pentru mine. Partile urate fiind cele enumerate mai sus.
Danutz: nu crezi ca ar putea propaga o imagine gresita asupra ta?
Botache: Din cate am observat, lumea o place pe Botache. Nu o considera enervanta sau uracioasa. Sau cel putin, mie nu mi-au spus. Asa ca, daca oamenii o interpreteaza ca pe o chestie pozitiva, de ce ar fi aceasta imagine gresita?
Danutz: poate te vad ca fiind mai rebela decat esti de fapt. nu vorbim despre lucruri albe sau negre ci despre parti de temperament, de caracter, atitudine
Botache: Botache e rebela. Asa cum mi-ar placea si mie sa fiu, de altfel. Dar o las pe ea, ca ei i se potriveste mai bine si o face intr-un mediu safe. Si sa nu uitam, Botache e o parte din mine.

Danutz: descrie fericirea
Botache: Dorin
Danutz: atat? gandeste-te mai bine
Botache: Atat, deocamdata. Probabil ca raspunsul va fi mai detaliat in alte perioade. Dar acum, atat. Si nu e putin.

Danutz: n-a spus nimeni. te gandesti senin la faptul ca o sa fii mama?
Botache: O sa fiu?
Nu ma entuziasmeaza gandul, dar nici nu ma mira. Sunt prea tanara pentru asa ceva. Peste inca 5 ani ar merge intrebarea asta.

Danutz: o tara preferata? (in afara de franta)
Botache: Nu ma mai tenteaza Franta atat de mult. Boemia ma cam plictiseste. Si eu asa vedeam Franta. Pai, Finlanda. Clima e aiurea, adevarat, dar au o tara frumoasa, au traditii frumoase, limba lor e superba, desi pentru cei neinitiati nu pare asa. Si de acolo vine Mos Craciun. ^.^ Chit ca nu mai cred in el, tot e dragut.
Danutz: dar inca visezi sa dormi in poala Mosului…
Botache: Nu neaparat Dar Laponia pare sa fie acel tinut de basm minunat, si mie imi plac basmele. Nu am fost inca, dar acum tot visez la asta.

Danutz: de romania ce zici?
Botache: Zic ca sunt multe lucruri pe care nu le pricep in legatura cu politica, desi ma chinui sa tin pasul sa vad ce se mai intampla. Mai zic ca nu sunt sigura ca vreau sa o parasesc momentan si ca nu consider ca merge bine. Dar as prefera sa nu intram in detalii urate de genul asta, ca m-am saturat de stiri. Pot sa iti zic ca asa, per totul, e draguta tarisoara noastra. Macar fizicul il are frumos, daca nu altceva.
Danutz: fizicul. da

Danutz: cine o sa-ti cante la nunta?
Botache: Fac eu un playlist si dau drumul la muzica. Pe Metallica nu ii pot aduce, pe The cure nu ii pot aduce, pe Depeche Mode, Muse sau The Doors nu ii pot aduce. Si nici pe Phoenix, daca stau sa ma gandesc bine. Dar de ascultat ii pot asculta. E destul pentru un chef. Potol, beutura, muzica si voie buna.
Danutz: esti voioasa.
Botache: Sunt. Mai ales la chefuri sunt geniala. Tre sa recunosc ca ma pricep la chefuit si ca imi place la nebunie. Pacat ca nu mai am asa oameni de calitate cu care sa mai trag si eu un chef serios si frumos.

Danutz: care e ora medie la care te culci noaptea?
Botache: 10
Botache: medie ai zis, da?
Danutz: dap
Botache: Lucrez. ^.^ Inainte era boemie, dar deh, nu mai suntem in liceu.
Danutz: dormeai la amiaza?
Botache: Nu. Niciodata. Cand eram mica ma cafteau la gradinita sa ma culc si eu faceam crize ca nu vreau sa dorm. Nu imi place sa dorm dupa-masa. Daca o fac, inseamna ca ma simt rau sau sunt extrem de obosita.

Danutz: ai fost un copil rasfatat?
Botache: Da si nu. Aveam extrem de multe restrictii absurde, dar pe de alta parte mi se alimenta convingerea ca as fi un mic geniu si imi permit sa am o atitudine superioara fata de restul. Am trecut peste chestiile astea, dar o vreme chiar traiam cu asemenea impresii tampite.

Danutz: la ce varsta ai fost indragostita prima oara?
Botache: 14, daca se poate numi indragosteala la varsta aia.
Danutz: se poate
Danutz: cum ti-a placut?
Botache: Daca iti zic ca imi placea tipul pentru ca avea maini faine si pricepute, sunt superficiala?
Danutz: chiar deloc
Botache: Poate ca am confundat atractia sexuala cu indragosteala. Nush, dar a fost misto, cat a fost.

Danutz: si interviul cum a fost?
Botache: Mi-a placut mai mult decat ma asteptam. Si am fost mai vorbareata si mai bine dispusa decat ma asteptam.

Buchii adunate

Gata. Mă apuc să scriu…

Aşa. Am luat şi io ca tot omul o pauză pentru inspecţia tehnică de toamnă, târziu. Mi-am curăţat pisiul, l-am uns, l-am optimizat, l-am parfumat, l-am lustruit de străluceşte mai tare ca soarele asta cu dinţi. Şi ce s-o întâmplat în lipsa mea? Am primit două lepşe, semn că am intrat în lumea bună a blogurilor. Două măi oameni buni. Aţi auzit? N-am mai avut niciodată plăcerea să răspund la o leapşă şi uite că acum a căzut măgăreaţa cu două.

Prima îmi cere să răspund care a fost prima carte pe care am citit-o. Nu am fost un copil precoce. Am învăţat să citesc şi să scriu abia în clasa I. Dar încă de la grădiniţă mă jucam cu abecedarul. Îl am şi acum. Mi-e tare dragă cartea aia cu poze multe cărora mintea mea de copil le asocia câte ceva, un vis, un ideal, o stare de mulţumire, pe care le mai rememorez şi acum văzându-le. Abecedarul cu coperte cartonate e ros la colţuri şi nu mai are de multă vreme paginile cât de cât ceruite, fine. Sunt aspre şi tot mai uscate. Dar gustul lor e din ce în ce mai înţepător şi aduce cu el gol şi îndepărtare de necuprins.

Dacă nu consideraţi abecedarul carte, ţin să vă spun că aveam o plăcere pentru cărţile cu litere mari, font de 16, like. Ca urmare, am citit până aproape am învăţat-o pe de rost, o carte cu un şmecher, city boy, care făcea tot felul de măgării: mergea la pescuit (sigur nu avea autorizaţie), vroia să încalece un măgăruş pe care-l amăgea cu morcovi şi iarna mergea cu săniuţa fără să fi avut învoire de la bunicuţa (nu vă gândiţi la Iliescu).

După asta, am citit cu plăcere Mac Mac, la o margine de lac, despre un răţoiaş gălbui care trecea prin tot felul de peripeţii şi avea coşmaruri cu vulpile rele. Noroc cu dulăul care îl apăra.

Să trecem la a doua leapşă: care a fost cartea pe care am citit-o ultima oară. Fraţii Kamarazov. Încă nu mi-am terminat meciul cu clasicii. Încă mai am multe de recuperat. Aşa că vă rog să nu mă întrebaţi ce vreau să citesc. Mulţumesc.

Vara asta am recitit o culegere de basme populare româneşti. Ilene Cosânzene, Feţi Frumoşi şi ciobănei isteţi. Nu am mai avut răbdarea din copilărie. Atunci buchiseam pe o povestire zile întregi. Acum mă grăbesc să o devorez, să-i ajung sfârşitul, sfârşitul care în copilărie venea molcom şi aşezat.

Aveam stilou şi carneţel de expresii „frumoase”. Scriam compuneri forţat câteodată, întotdeauna în clişee impuse şi cu obsesia de a respecta cerinţele. Ce s-a întâmplat azi? Cred că nu-mi mai pasă.
La liceu vedeam scris pe un panou “Cărţile sunt cei mai de încredere prieteni”. Şi deşi mi se părea o concepţie seacă şi înflăcărată, încercam să-i dau un sens. Câţiva ani mai târziu, râdeam dispreţuitor. Oamenii de lângă ce sunt?…

Sper că a meritat aşteptarea. Mai departe dau lui Limones, Rares, Punisher şi lui Ruxish.
Aura, serveşte-te şi tu.

Cioc Cioc la uşile Raiului

…Din generaţia celor care trebuie să mănânce tot rahatul ca să poată trăi.

Nu e un motiv de laudă sărăcia, bogăţia sau faptul de a te fi îmbătat.

Ne grăbim prea mult… nu mai stăm, să ascultăm vântul, să mirosim, să simţim cu inima, să ne vedem de sănătate.

Sărutul e o experienţă totală. Lin, catifelat, excitant si energizant.

Cum puteţi mânca momiţe? Masculinitatea bietelor animale.

Beat cu adevărat nu poţi fi decât după 12 noaptea când ţi se închid ochii şi nu ştii de ce. Te plimbi în aerul rece care te înţeapă în faţă. Şi mergi cruciş.

Săptămâna trecută am văzut o fufă. Şi un stol de berze, pe când întorceam glia strămoşească. S-a învârtit de câteva ori în aer, cu conştiinţă şi a plecat. După o zi a dat frigul năprasnic. A fost nevoie să fac focul în casă.

Pupaţi-vă până puteţi. Nu se ştie dacă mâine voi mai fi.

Mama, I’m on my way to the promised land. Highway to hell!

Chiar Punisher

Fraţi români şi de alte naţii, dragi surori, am reuşit. Domnul Pedepsitor mi-a acordat un interviu exclusiv. Nu-i pot da lecţii de filozofie sau convinge că Jim Morrison a fost un artist în viaţa de zi cu zi şi om simplu în creaţia artistică dar l-am înduplecat la câteva întrebări comode. Şi-a pus gel în cap, a scuipat în mâini şi uitaţi ce a ieşit:

Danutz: hai sai dam gaz
Danutz: ce faci?
ThePunisher: acum? imi consum frustrarile si oboseala cu Rammstein…
Danutz: cam mult rammstein. nu crezi ca trebuie schimbata placa?
ThePunisher: ba da, o si schimb uneori dar poate ca nu suficient…

Danutz: bine astept asta. cand ai tras ultimul fum?
ThePunisher: hm…. cred ca ieri. Intrucat nu folosesc “Mari” si nici “Coca”, prizez momente cu ea… da, ieri

Danutz: ca un intelectual fin ce esti, cu ce te delectezi atunci cand nu gandesti?
ThePunisher: hm…. ar trebui sa raspund ca gandesc tot timpul dar.. cu muzica, calculator si in general tot ceea ce imi poate permite o evadare din armura pe care o port zilnic

Danutz: ce parere ai despre danutz 2007 si danutz 1998-2002 (liceul)
ThePunisher: ei… pentru asta ar trebui un post special. Danutz din perioada 1998-2002 era un puritan in multe privinte. Cel nou e asemenea lui Pink din “The Wall” - si-a smuls masca si a iesit nou nout. Mai mare, mai tare si mai “rau” ca oricand. Ce au in comun “cei doi”? Ambii sunt prietenii mei.

Danutz: bati copiii la scoala?
ThePunisher: nu, reusesc sa-mi stapanesc acest impuls… Serios acum, mie chiar imi place ce fac, iar unii copii - subliniez, unii - sunt mine de aur, au imaginatii fantastice. E placut sa stii ca ii formezi cumva
Danutz: da’ 2 le mai dai? se sperie la faza asta?
ThePunisher: am dat o gramada… chiar azi am dat vreo doi. Unii se sperie, iar asta e bine. Scopul meu nu e sa le dau doi, ci sansa de a invata din asta si de a lua un 10 pe urma.
Danutz: frumos. imi vine sa plang

Danutz: iti place eminescu?
ThePunisher: da, foarte mult. In liceu, stiu, nu imi placea, nici el nici Bacovia. Acum ii ador.

Danutz: ce au in comun avioanele de vanatoare, romana si informatica?
ThePunisher: Absolut nimic. Imi place sa fiu un om al contrariilor, iar astea sunt pasiuni distincte si arzatoare.

Danutz: pamela anderson sau lavinia sandru?
ThePunisher: Lavinia Sandru, de departe. Esti pervers… stiai ce o sa raspund dar vrei sa faci audienta…
Danutz: cand o sa intri in politica?
ThePunisher: Nu. Nu intru in politica deoarece am trecut de etapa idealismelor, a inflacararii si a credintei ca pot schimba ceva. E o gandire rautacioasa, paguboasa, dar asta e.

Danutz: o sa-ti pui peruca daca o sa chelesti?
ThePunisher: nu, o sa adaug un cercel cu diamant si un zambat tampit, cred ca e mai “trendy”
Danutz: faci vreo aluzie?
ThePunisher: Nu, dar orice asociere cu cine iti trece tie prin minte e permisa.

Danutz: cate flotari faci in fiecare zi?
ThePunisher: Nu mai fac momentan, sunt intelectual finut, asa cum ai precizat. Faceam acum cativa ani intre 50 si 70. Dar astea sunt vremuri trecute.

Danutz: ce amintiri porti din liceu?
ThePunisher: Multe. Sunt un nostalgic incurabil si de multe ori imi pun in minte episoade din “filmul” liceului. Port amintirea terorii crunte de la mate, a placerii de la info si a colegilor cu care m-am simtit foarte bine. Tu, handralaul alalalt… fetele…

Danutz: cu ce preferi vanatoarea: cu o carabina sau un ak47?
ThePunisher: Carabina. Iti da o senzatie aparte…

Danutz: ce iti spune expresia “on the horse”?
ThePunisher: Nimic deosebit… imi pare rau sa te dazamagesc.

Danutz: de cate ori iti pica net’ul pe zi?
ThePunisher: de PREA multe ori… sunt un dependent de net, deci de PREA multe ori…

Danutz: care ii cel mai mare barbat in istorie?
ThePunisher: Oskar Schindler. Punct.

Danutz: exista extraterestri?
ThePunisher: Nu, nu cred. Unii dintre noi pot fi totusi considerati asa.

Danutz: la cati ani crezi ca vei purta ochelari?
ThePunisher: deja am dar nu ii port… cand va fi imperios necesar, ca la orice roman. Sper ca pe la saptezeci…

Danutz: cate bloguri comentezi?
ThePunisher: Unul singur - al tau. Il mai citesc pe al Talentatei si pe al lui Limones, dar inca nu am indraznit sa postez.
Danutz: de ce? ce te retine?
ThePunisher: Hm… pai Talentata e totusi o cunostinta a TA. Iar in cazul lui Limones… hm… cred ca doar lenea. Dar o sa o fac.

Danutz: alege intre aristocrat-artist; intelectual-om de afaceri; copil-batran
ThePunisher: Hmmm… esti o vulpe batrana… cred ca prima varianta. Cu greu. As vrea sa fiu si “entelectual”… Copil? am murit de mult…
Danutz: adica aristocrat copil intelectual?
ThePunisher: Da, o struto-camila de genul asta… Ai uitat “artist”.
Danutz: aristocrat copil intelectual artist
Danutz: asta?
ThePunisher: da

Danutz: care e cea mai mare placere a simtului?
ThePunisher: care e cea mai mare placere a simtului? Corpul ei, evident. …si Lays cu branza!

Danutz: cand bem o bere? sau doua…
ThePunisher: Nu beau alcool, stii asta. Am alte vicii… Dar o sa barfim la un pahar de suc cu E-uri la tine, in curand.

Danutz: mersi pt. timp si rabdare
ThePunisher: multzam! Asa o sa am si eu parte de cele 15 minute de celebritate. Parca la atatea se spune ca avem dreptul in viata.

Tâmpiţeii

Aţi observat vreodată oamenii mai „tâmpiţei” de lângă noi? Sunt peste tot. Când scoatem nasul în societate, la grădiniţă îi întâlnim. Îmbrăcaţi atent şi curat de mămicile lor, pieptănaţi, cu părul scurt, cu pantalonaşii traşi excesiv în sus, parcă gata să încheie nasturele de la brăcinar sub bărbie. Sunt pretenţioşi, sclifosiţi şi îţi dau explicaţii pentru orice, te dezaprobă dacă faci ceva ce lor li s-a spus acasă că nu e bine. De obicei au prieteni puţini sau chiar deloc. Pot fi şi zgârciţi dar de obicei sunt generoşi, încercând să răzbată între ceilalţi şi să le câştige încrederea. Sunt lăsaţi deoparte şi educatoarea le va fi un sprijin permanent. Câteodată mai încasează şi câte o bătaie de la ceilalţi băieţi, oricum mai bine decât să fie ignoraţi toată ziua.

Îi întâlnim în colegii de liceu. Cu coşuri, câteodată ochelarişti, cu reputaţie de tocilari, tânjind după vreo prinţesă care le zdrobeşte inima în mod atât de crud şi sadic încât pentru moment câştigă compasiune din partea colegilor macho, care nu puteau să-l umilească toţi la un loc aşa cum a făcut-o ea. Dar trece şi asta. Compasiunea colegilor, nu durează prea mult şi se întorc la jocurile lor de masculi duri. Filmele americane au uzitat această temă la maximum. Îmi aduc aminte cu plăcere de filmul Lucas, văzut demult. Observaţi că au nasturele de la gulerul cămăşii permanent încheiat.

Când sunt maturi se despart în două categorii: ori o iau razna în facultate, trăgând nişte beţii crunte prin cămin, câştigând admiraţia colegilor pe care-i bagă sub masă ori continuă în direcţia pe care au păşit de la grădiniţă. Ce ziceţi de George Constanza? Observaţi că şi acum nasturele de la gulerul cămăşii este încheiat. Nasturele care n-ar trebui să existe… Pentru prima categorie, conflictul cu părinţii va izbucni în post-adolescenţă, creând o traumă pentru ei, care aveau o imagine idealizată asupra progeniturii şi poate şi o nevastă pusă deoparte, numai pentru el. La început se va deda la excese dar în timp va reuşi o inserţie socială mulţumitoare.

Cei din a doua sunt calmi, relaxaţi. Staţi un pic şi uitaţi-vă în jur. Sunt cei cu care nu ieşim la bere, cei pe care îi ocolim pe stradă, cei cu care ne e ruşine să fim văzuţi în public. Dacă ne întreabă ceva le răspundem sec şi scurt. Noi nu-i întrebăm niciodată nimic. Unii sunt simpatici. Îi descoasem şi ne purtăm frumos cu ei pentru ca apoi să avem material de amuzament. Nu-i aşa că e mai uşor să-i luăm peste picior când mai suntem cu cineva şi vrem să ne dăm rotunzi? Nu-i aşa că e dulce să le călcăm peste sentimente? Nu-i aşa că nu le observăm lipsa decât atunci când suntem trişti şi avem nevoie să râdem?

Nu-i aşa că toţi au nasturele de la gulerul cămăşii încheiat?

Pe baghy.info aveti un interviu cu mine!

Interviu cu Talentata

Dragi tovaraşi, azi aveţi ocazia de a citi în prime-time interviul Miss Notalent (aka The fairy godmother) – Dănutz (aka io). Un interviu care va deveni mai celebru decât oricare dat vreodată de Woody Allen sau Shakira. Aşadar, chemaţi-vă rudele şi rumegaţi pe îndelete. Altă ocazie de genul nu vi se va mai oferi. Cel puţin nu în viaţa asta. Have fun!

danut: hai sa incepem
diana: shoot
danut: cine pune intrebarile?
danut: ma asteptam sa vina de la tine
diana: haha…una si una
diana: una eu una tu
danut: lol

diana: incep eu. de ce danut si nu dan?
danut: pana in liceu am fost dan. din liceu incepand sunt si danutz. mersi lu dirigu’
diana: haha

danut: cate ore pe zi stai in fata calculatorului?
diana: nu inteleg intrebarea asta.nu am numarat niciodata.si de cand a inceput scoala nu am program fix..de la 3ore, la 10.000, cam asa

diana: semne din nastere?si unde?
danut: doua alunitze mici pe antebratul drept si una pe talpa dreapta. cam astea

danut: cand ai inceput sa bei cafea?
diana: clasa a 11a cred.sau a 10..da..cred ca pe atunci
danut: si nu are efecte secundare?
diana: nu, dantura mea e ok

diana: cate telefoane ai
danut: unul. e prea mult

danut: da-mi un top five la filme
diana: in nici o ordine: donnie darko(de fapt asta e pe primu loc), virgin suicides, l’auberge espagnol si urmarea lui-les poupees russes, meet joe black, Le Fabuleux destin d’Amelie Poulain

diana: ultimul cadou cumparat ptr o fata
danut: cred ca o bratara.

danut: iti place vreo melodie de la nirvana?
diana: mi-a placut come as you are. nu imi mai place
danut: da’ de-a lu’ gica petrescu?
diana: asta o canta pe aia cu “casuta noastra”?da,presupun..

diana: cea mai mare prostie pe care ai facut-o cand erai mic
danut: stai un pic. cat de mic?
diana: pana in liceu
danut: nu am facut prostii. eram un copil cuminte. dupa ce am crescut m-am apucat

danut: cand mi-ai citit ultima data blogul?
diana: ieri seara

diana: unde mergi in cj sa te distrezi,atunci cand mergi
danut: imi place nachtschatten, saga, insomnia am mai ars-o si prin fostul fire. si pe la muzeu

danut: ce vrei sa te faci cand esti mare?
diana: pai..vreau o meserie cu o denumire ciudata..sa nu priceapa nimeni ce fac de fapt..de genu “consultanta in alsrhaeiuhfrkaewjfrb”

diana: te pricepi la spus bancuri?
danut: da. vrei sa-ti zic unul?
diana: nu-i nevoie.oricum pe net nu e fun.deci?te pricepi?
danut: da. sau cel putin asa se zice

danut: te consideri pretentioasa?
diana: in anumite privinte
danut: care-s alea?
diana: am pretentii de la oameni.ma astept sa fie buni.nu sunt pretentioasa cand vine vorba de conditii de cazare de exemplu…pot sa stau si in hotel de 4 stele, pot sta si in gazda la o babuta de la cheile butii.
danut: nice

diana: ce ai visat ult oara
danut: am visat-o pe elena
diana: udrea?
danut: nu. e mult mai delicata
diana: basescu?
danut: e bruneta dar nu o cheama basescu
diana: o stiu?
danut: slabe sanse
diana: ok

danut: ai vreo fapta pe constiinta?
diana: nu

diana: pe cine ai mintit ultima oara si de ce
danut: nu mai stiu cine a fost. cred ca am facut-o ca sa nu se supere. stii… adevarul doare cateodata

danut: fumezi? cat de frecvent?
diana: deloc

diana: de ce citesti life in loops
danut: pentru ca ma fascineaza. blogul meu preferat. unde mai pui ca proprietara e si fairy godmother…
danut: cum te simti in postura asta?
diana: cu ditai responsabilitatea pe umeri
danut: dute dute

diana: what’s your poison
danut: women
danut: definitely

danut: iti doresti sa mai fii copil?
diana: cu disperare
danut: no chance

danut: cand te cuprinde mila?
diana: cand aud o poveste trista, cand vad un om amarat..ma loveste destul de nasol.plang usor

danut: ai prieten?
diana: )))
diana: asta ptr fanii mei?
diana: nu.si nici nu am de gand any time soon.ma bucur de flirturi si priviri,dar mai mult nu vreau

danut: pp ca esti feminista
diana: nu
danut: oki

danut: mersi miss notalent. a fost o placere
diana: idem danute

The Doors. Muzica.

În vara anului 1965 pe plaja Venice din California se întâlnesc doi foşti colegi, absolvenţi ai Şcolii de Film a Universităţii din Los Angeles, Raymond Daniel Manzareck şi James Douglas Morrison. Primul se arată interesat de preocupările lui Jim, care îşi umplea timpul liber scriind poezii şi compunând cântece. Din discuţiile celor doi se naşte ideea înfiinţării unei formaţii, ca şi mijloc de expunere a creaţiei artistice. Timpul era propice unui astfel de demers, Occidentul experimenta o revoluţie socială, excesul era un mod de viaţă. “Dacă îţi aduci aminte ceva de anii ‘60 înseamnă că nu i-ai trăit”, cum observa un trăitor al acelor vremuri.

Imediat după asocierea celor doi, li se alătură John Densmore ca baterist şi Robbie Krieger la chitară, lui Morrison revenindu-i vocea iar lui Manzareck clapele. Muzica acestora începe să devină tot mai cunoscută, în ianuarie 1967 lansând pe piaţă primul album. În acelaşi an urmează al doilea. În spaţiul sunetelor psihedelice ale vremii, The Doors venea cu imaginea puternică dată de Morrison ca solist şi inconfundabila orgă a lui Manzareck care învăluia atmosfera. Lipsa basului în timpul concertelor a atras critici la adresa grupului. Dar ce mai conta când sălile de concert erau pline la capacitate maximă şi publicul era în delir.

Morrison, elementul central al grupului, descendent al unei familii de origine irlandeză, a devenit un reper al secolului trecut fără să vrea altceva decât să cunoască. Să cunoască într-un mod uitat de mult, prin trăirea dionisiacă a cărei pierdere a fost sesizată de Nietzsche şi cu care pot pune pariu că s-ar fi înţeles de minune. Unii s-au grăbit să-l declare geniu. Alţii vagabond. Când de fapt era un suflet care s-a uitat la viaţă din faţă. La 27 de ani a fumat-o până la chiştoc. Deşertul, spaţiu al odihnei şi al inspiraţiei fecunde şi-a descoperit vraja lui Jim şi i-a privilegiat întâlnirea cu cea care va rămâne o constantă a gândirii, simţirii şi creaţiei sale: moartea. Survenită în 1971, aceasta i-a oferit o dublare a notorietăţii de care se bucura în timpul vieţii. Cu fiecare an care trece, fascinaţia determinată existenţa sa ia amploare. Mormântul lui din cimitirul Pere Lachaise, Paris atrage masiv. Din diferite motive unele cupluri îşi petrec noaptea nunţii în jurul lui. Despre circumstanţele morţii sale s-au emis diferite ipoteze care nu pot fi confirmate ci doar bănuite în lipsa unei autopsii. Cea mai răspândită percepţie este cea conform căreia a murit în urma unei insuficienţe cardiace. După mărturiile prietenei sale Pamela Courson, o supradoză de heroină, administrată chiar de ea i-ar fi fost fatală. O ultimă ipoteză a fost lansată anul acesta de un fost proprietar de club de noapte care susţine că Morrison ar fi murit în baia clubului său, cadavrul fiindu-i ulterior transportat şi pus în cada din apartamentul său, unde a fost descoperit.

După 1971, formaţia şi-a continuat existenţa cu cei trei componenţi rămaşi dar fără să mai aibă succesul din vremea vieţii lui Jim. După două albume au renunţat, pentru ca în 2002 Ray şi Robbie să pună bazele grupului The Doors of the 21st Century. Astăzi, după procesele intentate de John Densmore şi familia lui Morrison, activează sub titulatura de Riders on the Storm.

Recomand:

Primul album, The Doors
“People are Strange” – Strange Days
“Summer’s almost gone”- Waiting for the sun
“Wintertime Love” - Waiting for the sun
“Indian Summer” – Morrison Hotel
“Waiting for the Sun” - Morrison Hotel
“Riders on the Storm” – LA Woman
“LA Woman” – LA Woman
“A feast of friends” – An American Prayer
“Gloria” – Live in New York

The Doors. Filmul.

Ia şi tu un pic… o să te ajute. Detensionează-te, simte şi nu mai gândi…
Aseară am revăzut un film îmbibat de poezie şi bun gust. The Doors al lui Oliver Stone. Un film care îţi dă detalii cu fiecare milimetru de peliculă care se derulează în faţa ochilor tăi. Nu poţi asimila dintr-o vizionare tot ceea ce ţi se oferă atât de calculat.

Filmul creşte odată cu Morrison. De la studentul căruia i se rupe în cel mai adevărat mod până la maturul bărbos care-şi vede prietenii părinţi, aşezaţi la casa lor, avem un ansamblu care gravitează în jurul lui. Se începe cu solitudinea lui Jim, remarcat de colegul său Ray Manzareck, se continuă cu o gaşcă de petrecăreţi care roiesc în jurul energiei lui şi se termină cu Pamela care îl priveşte contemplativ după ce a trecut marele prag. Machiajul ajută la crearea unui vizual credibil nu numai în cazul lui Val Kilmer ci şi pentru ceilalţi membri ai formaţiei. Alegerea lui Kilmer în rolul principal a lăsat convingerea că nimeni nu putea să îi ţină locul cu mai mare succes şi cu siguranţă nu putea da o voce mai apropiată de cea originală, deşi a fost varianta numărul doi a regizorului.

Coloana sonoră este alcătuită în mare parte din cântecele de pe cele şase albume scoase de formaţie înainte de moartea lui Morrison. Poate nu vă vine să credeţi dar mare parte dintre cântecele din film sunt interpretate de însuşi Val Kilmer. Pentru fiecare circumstanţă importantă din viaţa artistului avem câte o melodie din repertoriul formaţiei. Astfel, se aude “Riders on the Storm” la scena călătoriei familiei Morrison prin deşert, “Love Street” pe când o urmăreşte pe Pam până la ea acasă şi “Light my fire” ca sugestie la creşterea efervescentă a grupului. Imaginea indianului apare frecvent, în momentele de transă sugerând moartea tăcută. În timpul petrecerii copiilor de la Ray de acasă, avem un concurs de imagini simbolice: apare pentru câteva momente şi Jim-copil, Jim adultul poartă un costum grotesc de indian. Adultul cade cu capul pe masă.
Morrison cu barbă, în ultima parte a vieţii sale apare ca un om dispus la concesii sociale. E un om obosit, călărit de justiţie, care caută un refugiu în Paris.

Aura creată în jurul lui Jim a fost contestată de colegii săi de formaţie. Neînţelegerile dintre solist şi John Densmore (baterie) sunt discreditate de aceştia precum şi ideea indusă a unui necontrolat şi pilit permanent. E un film artistic impecabil care reuşeşte să transmită o idee vie. Numai că imaginea rezultată nu se pliază pe realitatea existentă.

O simplă întâlnire

Azi am fost până la medicul de familie. Să mai, citez, “vorbim în contradictoriu”. Omul ăsta chiar nu se învaţă minte…

Să mergi la doctor e o experienţă dureroasă în sine. Începe să te doară toată durerea din jurul tău. Niciodată nu poţi fii conştient cât e de bine e să fii sănătos până nu vezi feţele oamenilor suferinzi şi numărul lor nemeritat de mare. Imediat după mine a intrat o bătrânică încovoiată de vreme şi de neputinţă. Nici nu se aşează bine jos şi iniţiază o discuţie în care ceilalţi pacienţi se lasă prinşi imediat, poate din motive ce mergeau mai departe de curtoazie şi bunul simţ de a nu lăsa femeia să vorbească singură. Totul începe de la observaţia bunicuţei că în ţara asta a noastră şi în lume în general totul s-a dus pe apa sâmbetei. Ceilalţi încuviinţează politicos. Femeia se vede că avea şi argumente. A citit odată taică-său în Biblie semnele vremurilor de pe urmă şi astea se cam văd acum. Ceilalţi, serioşi până în adânc: cartea sfântă nu minte, numai noi nu vedem şi nu luăm aminte. Discuţia a continuat fireşte cu faptul că mai demult lucrurile mergeau mai bine, că acum există mai multă mâncare, dar de proastă calitate, da.

Oamenii au intrat rând pe rând şi am rămas cu doamna de vârsta a treia în aşteptare. Doamna însă nu şi-a terminat poveştile şi a continuat să deşerte tolba cu mine ca interlocutor. A început să-mi expună observaţiile dumneaei cu privire la copii. Copiii din ziua de astăzi sunt foarte deştepţi. Nu le poţi spune ceva că imediat întorc vorba dacă nu le convine. „Ia uitaţi-vă la ăla cum merge. Stă cu mâinile ca un om mare!” Da’ nici oamenii mari nu mai sunt ca mai demult. Acum nu se mai munceşte. Atunci veneai de la lucru, mergeai la sapă, făceai de toate. Acum nu. Am intrat în cabinet zâmbind. Am continuat meciul cu doctorul.

Ia uitaţi-vă la ăla cum merge. Stă cu mâinile ca un om mare…