Toamna gri…

Toamna e un anotimp special. O simt de câteva zile, o aştept încă din nefiinţă, o primesc cu inima deschisă şi capul plecat. S-a instalat un pic cam brutal anul acesta, fără să ţină seama de încremenirea noastră. Ne biciuieşte şi astăzi a trimis chiar şi nişte fulgi mărunţi de zăpadă printre picurii deşi, înmănuncheaţi într-o ploaie mocănească ca de poveste.
Nu îi este specifică o astfel de intrare. Intrarea toamnei se face cu parfum plăcut şi culori vii care te însufleţesc, cu roadă bogată care apleacă viţa şi cu toropeala unei oboseli fizice satisfăcătoare.
Anul acesta toamna este direct rece. Angoasa şi neputinţa iau amploare. Am sărit peste razele soarelui filtrate prin frunzele tot mai rare din copaci. Nu mai avem miresme de fructe coapte ci numai un miros de pământ obosit.
Îmi aduc aminte limpede o poză ataşată uneia din primele lecţii ale manualului de limba română din clasa a III-a. Înfăţişa un băiat cu o carte într-o mână şi o frunză uscată în cealaltă. Stătea sprijinit lângă un copac într-o grădină largă. Îl chema Nicolae. Despre el era lecţia. A ieşit în grădină să înveţe şi a observat ceva schimbat. Era toamnă. Trecere insesizabilă, marcată doar de frunza din mâna lui. Toamna coincide cu începerea şcolii. Poate acesta era primul semnal care mă atenţiona asupra realităţii care se instala molcom şi fără răni.

Tot în copilărie, dar mult mai devreme, când nici nu percepeam succesiunea celor patru fiice ale bătrânului an, toamna îmi dădea prilejuri de adânci frământări, poate peste puterile unui biet sufleţel. Atunci am simţit prima dată un sentiment tăios de singurătate şi izolare, de neputinţă totală. Eram pe o stradă flancată de plopi înalţi, cu frunze galben-aurii, printre care bătea vântul. Stăteam într-o maşină, în faţa a ceea ce mi se explica a fi un orfelinat. Curiozitatea copilărească m-a împins la iscodiri. Cât ascultam explicaţiile am văzut un copil îmbrăcat sărăcăcios trecând pe alături. Cred că acela a fost momentul izbucnirii într-un plâns cu icnete care nu ştiu dacă a încetat vreodată. A fost prima întâlnire cu realitatea crudă şi nedreaptă care trece peste suflete fără să ţină cont de fragilitatea lor.
Mai târziu, toamna era aşteptată pentru piersici şi struguri. Le mâncam şi în pauzele de la şcoală, într-un puternic miros de motorină şi lăsam şi pe ceilalţi să îşi aleagă câteva dacă nu purtau şi ei în ghiozdănele roade tomnatece.

La liceu am început să rememorez. Aveam peste zece toamne trăite. De fiecare dată când mă întorceam de la şcoală petreceam o oră sau două pe zuinul din grădină contemplând-o şi umplându-mi inima şi mintea cu o energie care nu era folosită în cel mai conformist mod.

Astăzi mă tem că viitorul nu o să-mi mai lase decât loc pentru rememorări la un foc deschis în faţa şemineului… pe afară nu mai e de stat.