Nemini parcetur

În afară de Dănutz toate personajele sunt ireale

Eram în clasa a X-a, în prima oră de după vacanţa iarnă, luni dimineaţă. Exact în clasa a X-a Ţ, o clasă de virgini care primeau 3 la fizică şi nu aveau internet, după ce am sărbătorit şi noi un revelion la care nu am îndrăznit să pişcăm prea multe buci.

Intră proful de mate spăşit, cu faţa în pământ, negru pe la ochi, oftând a corvoadă, de parcă n-ar fi sărbătorit şi el intrarea în ultimul an de secol XX. Suflă greu de două ori, pune catalogul pe catedră, pierde două minute cu privirea prin geam, fix în grădina vecinului de vis-a-vis de liceu, după care mormăie ceva, gen „copii, mă bucur să vă revăd! Ce vreţi să faceţi voi în noul an?” Ha? WTF? Ce l-a apucat? Ale dracului să fie temele de vacanţă. Ăsta şi-a uitat de ele.

Ia zi mă Băscuţă, tu ce ţi-ai propus să faci în noul an? Aaa, deci, io, să vedeţi, se scarpină de două ori pe unde apucă, să reiau algebra de clasa a IX-a şi să rezolv toate problemele din culegeri prin algoritmi informatici. He he! Bine măi Băscuţă! Tu întotdeauna ai fost copil bun mă!

Tu Fifi! Tu ce vrei să faci anul acesta? Io, deci, io vreau să o iau sus de la toţi din a doişp… Adică vreau să iau la parcurs anticipat toată matematica până în a doişpea. Bine tu Fifi! Poate o să şi reuşeşti. Succes!

Pistolarule tu? Ia zi, ai mai fumat? Pistolarul îşi scoate repede mâinile din chiloţii colegelor de bancă. La ce te-ai gândit pentru anul acesta? Păi, io anul acesta vreau să fac o excursie până în Cuba. Da mă Vânătorule? O excursie în Cuba? Ai pe cineva pe acolo? Până să răspundă Pistolarul, profu cu cearcăne lungite ţinteşte spre mine, singurul elev cu stilou din toată clasa. Dănutz tu ce ţi-ai propus? Hai, de la tine aştept un răspuns cuminte. Dănutz se arcuieşte în poziţie de drepţi: Io vreau să citesc mai mult decât în anul ce a trecut! Hohote isterice din partea lui, urmate de triluri acţionate reflexiv ale evlavioaselor de pe partea dreaptă. I-auzi la ăsta. Atât mă? Să citeşti mai mult? Da, aşa pur şi simplu. Taci mă că te scot la tablă şi îţi dau un 1 dacă nu ştii.

Se scoală şi merge apăsat pe umeri, parcă, de doi bolovani sisifici, se plimbă printre bănci, Pistolarul revine cu mâinile în chiloţi. “Ştiţi copii, cât îmi pare mie de bine să vă revăd iar, dar s-ar putea să ne vedem pentru ultima oară”, şi îşi înghite două sughiţuri, suflă prelung nasul într-o batistă cu broderie roşie. “Îmi pare rău că nu v-am cunoscut mai bine până acum şi nu am mers toţi la bere. Sper că sunteţi voi măcar împăcaţi”. Izbucneşte în hohote de plâns ascunse în palme. Ziua aia nu ne-am bulgărit dar nici logaritmi nu am mai rezolvat.

Cu două zile înainte, un nene celebru, Hâncu pe numele lui, anunţase pe la toate televiziunile un cutremur de 8 grade pentru Marţi…

A venit cronica despre mine!

Seara asta a fost una din serile adevărate de vară. Caldă şi învăluitoare ca patul unei curtezane. Ceea ce aşteptam, convins câteodată, ca şi necrolog, mi s-a înfăţişat seara asta ca şi cronică. Am fost copleşit şi zdrobit de o analiză aproape viscerală a semi-personalităţii proprii. Deşi sunt tonifiat nu pot să nu adopt o poziţie reverenţioasă. Simt că fantoma propriei vieţi mă bate pe umăr. Deci, cronica

Hooray for hooters

Aici nu este nici o metaforă.

Mi-am descoperit demult o pasiune care îmi mistuie fără cenuşă energia şi îmi tropăie cu zgomot prin visele nocturne. Îmi plac ţâţele. Nimic nu e mai bun ca o pereche de ţâţe, decât, poate, numai dulceaţa de gutui gustată tot de pe ţâţe. Le ating, le ador, îmi place să le simt umplându-mi palmele, să le văd săltând, să le ghicesc forma, să le dezgolesc, să le muşc, să le încălzesc, să le măsor, să mă joc cu ele, să le strâng.

O pereche de ţâţe mari ierta multe păcate, îmi făcea ochii rotunzi şi pupilele mari, dar m-am îndrăgostit de o pereche de ţâţe mici într-o zi. Şi de atunci am început să le îndrăgesc pasional şi pe ele. Nu mai fac diferenţieri copilăreşti şi ierarhizări brutale. Îmi dau seama de binefacerea unui sân rotund şi chiar numai vederea lui îmi dă fir epic unei zile. Un sân alb, fraged, mirosind a mugur de brad îmi poate trezi simţiri, care de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei nu pot fi altfel egalate.

eu

Eu mă simt bine în postmodernitate.

Eu sunt boem.

Eu trăiesc într-un oraş care purta multă poezie, demult.

Eu nu mă prea iau în serios.

Eu sunt permanent îndrăgostit.

Eu iubesc Bucureştiul.

Eu iubesc teatrul şi actorii.

Eu trag cu arcul.

Eu călăresc.

Eu sunt pus bine pentru urmaşi în portret de creion.

Eu desfac buteliile de vin.

Eu aduc ceapa şi slănina.

Eu prăjesc grătarele.

Eu am văzut schimbări.

Eu am statusuri potrivite pe messenger.

via Lav

Howdy!

How the fuck are you? Ha?

Am ajuns la concluzia măreaţă, inegalabilă, sublimă chiar, că pe timp de criză nu e prea bine să scrii. Na na! Caca! Lasă jos pixul! Ar fi mai bine să te apuci să faci ceva util.

Şi pentru că tot avem o penurie de creativitate la nivel naţional, importăm ceva frumos: Apăsaţi aici!

Nu-i aşa că v-a plăcut? Nu-i aşa Pedepsitorule?

Să ascultăm

În fiecare dimineaţă urcă în autobuz de la a doua staţie. Creaţă şi brunetă, proaspăt înţepată… în buză cu un pierce. Nu are mai mult de 18 ani şi e sigur că învaţă la liceul economic. Pluteşte senină printre ceilalţi călători, niciodată nu îi priveşte în ochi şi se îndreaptă direct către locul ţintit de unde nu mai mişcă până la destinaţie. Nu dă din cap, nu schiţează gesturi, nu mimează, nu întreţine discuţii despre situaţia românilor din Italia, aşa cum e la modă, nu vorbeşte despre cât de grea a fost tema la matematică, nici despre teza care o aşteaptă. Cu privirea aţintită în faţă aşteaptă să ajungă. Pe scurt, adolescenta poate încă virgină, care nu mai serveşte nici de subiect în discuţiile bunicii ei şi a suratelor acesteia septuagenare, când se mai întâlnesc duminica după-masa la o şuetă veninoasă.

Blegii o lasă în pace şi ei îi convine asta. Nu suportă blegii. Şmecherii o ignoră şi ei nu îi convine asta. Dar această dezvăluire şi altele asemenea, vor fi disecate în alt episod. Un ochi vigilent, ca al meu observă ce a scăpat şi mustăciosului a-toate-ştiutor şi comentator de pe prima banchetă. Între şuviţele de păr se amestecă două firicele albe, două firicele care se opresc în urechi cu câte un mic bumb negru. Asta e! Fata ascultă Schubert şi e prea absorbită de măreţia zvealtă emanată de instrumentaţia complexă. Până la urmă nici nu poate fi vorba de angoasa specific adolescentină. Nu! Ea e transpusă în fiecare dimineaţă. Absenţa ei este motivată de firicelele care i se pierd în păr. Mă apropii smerit să mă pot înfrupta şi eu din bucuria acustică cu baterii. Nu reacţionează cu nimic la apropierea mea, în schimb eu sunt împins de o forţă aeriană 20 de cm mai la dreapta, unde mă şi lovesc cu capul de un colţ. De când a devenit Schubert aşa contemporan? Dum Dum, zbang, zbang, roooar, die, die you mo’ fo’! Lieder-urile lui Schubert s-au transformat în grohăielile lui Dimmu Borgir şi romantismul în black metal. Ha ha! Micuţa e black, poate chiar emo în unele ocazii. Nu mai insist. Ipod-ul îi este sprijin de nădejde cred. Mic, discret, puternic, cuprinzător, nu behăie decât la comandă, nu bagă de vină, un adevărat prieten. Poate asculta în mijlocul iernii concertele estivale, îşi poate „citi” cărţile cu urechile, se poate rupe de lumea din autobuz la nevoie, adică de fiecare dată, poate visa dar nu se poate ascunde de cei care mai trag cu urechea la ce ascultă. Cel puţin confortul sonor îi este asigurat. Căştile legate la Ipod nu mai sunt un element cu care să te dai mare. Au devenit un prezervativ care asigură un contact social protejat.

De câteva zile a lăsat căştile. A agăţat-o şoferul tinerel de pe microbuz şi de câte ori sunt singuri ascultă Sandra cu „Maria Magdalena”. Eu încă pledez pentru Schubert.

Gânduri de sfârşit. De an.

Să nu renunţaţi să fiţi înţelepţi. Acum, fugiţi de aici.

Încă 2008?

Niciodată nu mi-am făcut bilanţuri la sfârşitul anului şi nici planuri la început, din aceeaşi precauţie de a mă feri de decepţia neîmplinirii. Dar anul acesta nu pot trece cu observaţia câteva aspecte.

Lista tăiată a mai fost completată cu câteva nume, am contorizat încă o basculă de înjurături noi şi vechi, jigniri, şi sarcasme. Am fost mai preocupat de făcut bani decât de simţăminte şi fapte aducătoare de bucurii. Am început să ascult cu mare plăcere Rolling Stones şi Barry White. Am mai aflat un apelativ pentru etnicii bronzaţi. Am fost iar îndrăgostit de mi-o sărit şapca de pe cap. Nu am dat soluţii. Nu am aflat certitudini. Nu am aşteptat Crăciunul cum se cuvine, am aşteptat timp liber…

Ia uitaţi-vă cine şi-a înaintat intenţia de a-l înlocui pe Moş Crăciun. O haba haba!

Seeing any elves?

Fiind un apropiat al mafiei ai tot felul de avantaje. Faci oferte care nu se pot refuza, porţi ceas Bvlgari la mână, gravat cu mesaje de la bunii tăi prieteni, faci glume proaste la care toţi sunt forţaţi să râdă şi aşa mai departe.

Când vă zic „a hunk, a hunk of burning love” la ce vă gândiţi ha? La Elvis, exact. Imaginaţi-vă acum cum e să îl ai pe Elvis la stânga ta, la volan şi să mergi prin oraş într-un tanc de BMW, negru. Toţi anii de liceu sunt răzbunaţi, toate capetele blonde se întorc şi se lipesc de luciul capotei. Nimic nu îţi scapă. Toate liceenele devin inexplicabil interesate. Şi Regele e mulţumit. Tu eşti destins, eşti deasupra tuturor.

Seara, ieşi să dai o tură în oraşul cu istorie şi hoinărind prin măruntaiele lui tenebroase, patru pulici verzi numai ieri cu caca la cur îndrăznesc să îţi tulbure melancolia atemporală. În următoarea clipită, fără nici o replică, se trezesc proiectaţi de imboldul grijuliu al lui Rareş pe zidurile cetăţii. Rareş merge mai departe să îşi bea berea pe domeniul public. Berea nu se poate opune.

E bine încă.

Şi cadoul meu de Crăciun pentru voi: Apăsaţi aici!

Vremi

Vine o vreme pentru toate. Vine vremea în care “Enter Sandman” este melodia preferată, când îţi plac urmele pe care le-ai lăsat, când nu mai vrei să pleci, când te împaci cu faptul că eşti cel care a dezamăgit mai mult decât oricare, când te împaci cu sinele. E iarnă.