Fantezie cu mohair. Studiu în acuarelă.

Pe vremea când eram eu mic nu existau nici bloguri, nici calculatoare la toți cetățenii. Îmi aduc aminte din zilele acelea de țiganii care vindeau mohair. Mi s-a făcut dor de ei, dintr-o dată. Nu am mai văzut de o cârcă de vreme țigani făcând ture  pe stradă, cu suluri de lână colorată pe mâini, ademenind riveranii: ”Hai doamnă, la mohair”. Aveau trecere ciocolatiii aștia cu mohairul. De când lumea stă în case, uitându-se la televizoare și calculatoare, nu mai cumpără mohair. Nemaicumpărând mohair, țiganii magici, vânzători de mohair, nu îmi mai vizitează strada și, prin urmare, eu nu mai aud strigându-se suav ”Hai doamnă, la mohair”. Și îmi este așa de dor.

Rog toți țiganii traficanți de mohair să treacă pe la mine. Dau un laptop la schimb, numai să mai aud strigându-se iar ”Hai doamnă, la mohair”. La mohair… mohair.

Muncim sau ne mai gândim?

Cel mai îndreptăţit să vorbească despre muncă este un manager de resurse umane. Din biroul lui, din turnul înalt al corporaţiei, între două creioane rupte pe motiv că aşa a vrut, el/ea îşi expune opinia asupra muncii şi cum trebuie ea făcută. Aşa că, pentru a nu se pierde nimic din substanţa perspectivei, transcriem tot logosul la persoana I, cu gen masculin.

De când am fost mic am relaţionat cu munca. Nu cu munca mea, ci cu a altora. Munca îmi era ceva străin. Munca era grea şi rezervată părinţilor sau celorlalţi oameni mari. Copiii aveau menirea de a se juca, pe când părinţii, mai ales, nu se jucau niciodată. Diviziunea rolurilor era la fel de precisă precum zilei îi este rezervată lumina şi nopţii întunericul. Copiii puteau cel mult să îşi ajute părinţii, dar niciodată să lucreze. Mai târziu, orice aş fi făcut, nu am îndrăznit să mă etichetez ca „muncitor”. De aceea, de fiecare dată când vorbesc de muncă, o fac introspectiv. Mi se impune reverenţă, sobrietate când cineva pomeneşte, doar, despre meritele sale în muncă şi raportarea la fenomen, de pe poziţia celuilalt, mă face să încrunt cel puţin o sprânceană.

Ca matur, am chestionat frecvent asupra a ceea ce defineşte munca. La grădiniţă, cu siguranţă, nimeni nu va crede că munceşti, la şcoală înveţi, în facultate studiezi. După ce ai terminat şcoala începi dintr-o dată să munceşti (visul neascuns al oricărui mitic). De acum eşti un om serios, cu responsabilităţi mature. Primeşti un pumn de bănuţi pentru activitatea desfăşurată şi asta îţi schimbă total perspectiva şi imaginea în societate. Acum eşti de nădejde, învârţi şi tu o rotiţă în sistem. Odată ce eşti remunerat pentru cea mai nesemnificativă prestaţie, munceşti. Ce făceai cu câteva zile înainte, fără să aştepţi ceva în schimb sau să fie considerat neapărat necesar, se cheamă acum „muncă”. Nu mai eşti un oarecare, eşti un profesionist, un integrat. De acum, setul de frustrări ţi se upgradează. Te frământă grămada de bani pe care o primeşti. De acum ai un preţ. De acum începând, te pui la vânzare.

Trăitor în urban fiind, nu am avut ocazia asistării la un proces muncitoresc continuu. Mă istovea în primii ani ai copilăriei doar privitul ocazional la desfăşurarea unei lucrări serioase, care se prelungea în zilele de vară până după lăsarea întunericului. Hei-rup-urile zgomotoase şi trimiterile la origini prin termeni slavoneşti, îmi dădeau impresia unei forţe imposibil de egalat. Mă cuprindea de fiecare dată la asistarea ei o oboseală cu efect calmant şi somnul care îi urma îmi prilejuia satisfacţie completă pentru rezultatul celorlalţi. Pentru munca brută, sub cerul liber, trebuia să fii nervos ca să poţi pune şi tu umărul între oamenii maturi. Trebuia să strigi şi să stăpâneşti termeni tehnici pe care să-i înşirui repetitiv într-un nonsens productiv doar pentru ceilalţi tovarăşi în execuţie.

Pentru munca de birou, dacă o prestai, trebuia să ai neapărat o vestă pe spătarul scaunului pe care şedeai şi dacă erai bărbat şi un calendar Adesgo, agăţat pe perete, pe filele căruia nişte doamne îşi întindeau cracii acoperiţi de ciorapi în nuanţe diferite pentru fiecare lună a anului. Masa de lucru trebuia neapărat murdărită cu tuş albastru de ştampilă. Cred că albăstreala întinsă pe masă dădea măsura prestaţiei fiecăruia. Munca de birou se diferenţia de cea brută. Era apreciată ca fiind mai lesne şi impunea mai mult respect. Chiar şi aşa, aerul stătut din încăpere şi mirosul indigo-ului o făcea traumatizantă.

Când vine vorba de propriile eforturi în muncă, perspectiva e cu totul diferită. Latura mea ludică a predominat de-a lungul existenţei şi nu mi-am permis de multe ori sau, poate, niciodată aprecieri decisive în privinţa activităţilor mele, indiferent de natura lor. Mereu, munca şi joaca mi s-au fugărit prin minte şi s-au întrecut una pe cealaltă. Nici una nu a avut câştig pentru prea mult timp. Nu am reuşit până acum să întâmpin o activitate în aşa fel de distructivă încât să o numesc muncă pură. În tot ceea ce am făcut am găsit resursă pentru râs şi pentru prilej de mişto-uri, doar cu scopul să flambeze şi mai mult starea de bună dispoziţie. Îmi place să cred că rezultatele cele mai rodnice sunt atinse printr-o joacă bine dozată şi nu prin încrâncenarea unei râvne oarbe.

pentru ManInFest, nr. 2/2011

RDS. gradul 3.

Am avut parte de un asalt într-o după-masă. Nu ştiam cum să fug mai repede la uşă, că se bătea în ea să bubuie, nu alta. Cred că puteam auzi şi din fundul grădinii dacă eram acolo. Deschid şi văd două feţe care se recomandă fulgerător a veni din partea RDS. Ei au mai fost pe la mine şi a răspuns altcineva, aşa că trebuie să le confirm bănuielile asupra statutului meu în propria casă. Continuă să vorbească din prag, rapid şi amestecat; după două minute îi invit să intre. Îmi cer numărul de telefon de la Romtelecom şi o copie după buletin să îl treacă în reţeaua lor. Nu mai înţelegeam nimic. Deja era franceză ce vorbeau. Îmi ofereau telefonie, televiziune digitală şi internet pe deasupra, toate la pachet, agitaţi, nevoie mare. Din graba lor puteam aproape deduce că vor rezolva totul în după-masa aia. În mai puţin de o oră. Dar totuşi, eu am şi internet şi telefonie de la RDS, la televizor nu mă uit. De ce aş semna un contract pentru aceleaşi servicii de care dispun deja printr-un contract semnat? O să primesc totul pe acelaşi fir, infrastructura de comunicaţii va fi schimbată, sunt lămurit. Le cer un pic de timp de gândire, nu pot hotărî în presiunea momentului dacă vreau să primesc totul pe acelaşi fir. Le cer un număr de telefon să îi sun eu pe când voi fi terminat de reflectat. Mi se întinde un plic pe care scrie Denisa-0740RDSRCS. Superb. O să o sun pe Denisa să închei un contract de servicii de telefonie RDS. Pe un număr de Orange. Culmea concurenţei pe piaţa comunicaţiilor. Văzând că mă uit cam dezorientat, sunt rugat să dau şi eu un număr de celular pentru contact. A doua zi sunt sunat de dimineaţă. „Bună ziua, sunt Denisa!” „Salut Denisa!” „Am vorbit ieri despre contract.” „Nu semnez încă!” „Poftim?” Credea că nu a auzit bine. Am repetat. În cele din urmă a înţeles. Am fost badass că nu am vrut? Încă mă mai întreb.

Scris şi citit

Am ajuns momentul de supraretardare când mai citesc doar ceea ce eu scriu. Aşa că m-am apucat să îmi scriu mie însumi. Am avut nevoie să citesc ceva porno. M-am pus jos, am scris, după aia am citit şi m-am bucurat. Am vrut să citesc o ştire, să văd ce s-a mai petrecut în lume. Am aplicat aceeaşi reţetă şi am reuşit să aflu ce mai e nou. Am fost deprimat. Mi-am scris un text motivaţional şi mi-am revenit după citire. Am vrut să fiu cultivat în spirit urban. Am scris o cronică de film conţinând cuvântul „iconoclast”, am citit-o încălţat cu tenişi şi cu pălărie pe cap şi am devenit un cultivat, abia după. Când am vrut să râd, mi-am scris un text de băşcălie şi l-am citit. După aia, am vrut să citesc ceva ştiinţific, să îmi pun mintea la contribuţie. Am scris o teză de doctorat. De citit, însă, nu am mai reuşit.

“Zi mă, zi!” “Zi că îţi place şi ţie de Shakira.” Stătea contorsionat, măsurând cuvinte, cu ţigara bleagă în colţul gurii. Căţelul i se agita la picioare, clămpănind din urechile lungi şi subţiri. Fuma doar Carpaţi fără filtru. Era băiat autohton şi nu se dezminţea. Îi plăceau Amiral, dar cum le-a fumat pe ultimele produse vreodată, a hotărât să nu renunţe la relicvele cu cerb şi creste de munte pe pachet. Vorbea singur, dar el credea, însă, că e înconjurat de elevi.

Era iarnă şi stătea încălţat în şoşoni cu un halat ros şi petecit tras pe spate, sprijinind pereţii. „Doamne, ar trebui să iau nişte vitamine…” şi mai trage un fum adânc. Lălăia.

„Ar trebui să ies mai des din casă. Azi nu mi-a ieşit deloc poezia.” E profesorul de română de la noi din oraş…

Program ales

Primesc un telefon într-o după-masă toridă, de sfârşit de iulie. Sunt convocat fără prea multe detalii la o întâlnire de afaceri în oraş. Mă grăbesc să ajung acasă, nu apuc să mă dichisesc cum trebuie, că doar nu merg la alimentară să cumpăr macaroane, merg la o întâlnire de pretenţii. Chem rapid un taxi, că nu se face să merg pe jos şi să ajung transpirat în cămaşa albă şi pantalonii de doc italienesc. Ajung, ca niciodată, cu 5 minute mai repede de ora programată. Păşesc încrezător, în sfârşit ajung şi eu să intru odată cu toată lumea, fără să îmi atrag priviri deranjate de întârziere. Păşesc şi mă încrunt. În curtea, pe care mi-o imaginam animată, nu era nimeni. După un minut de aşteptare apare persoana care a lansat invitaţia. Cu un zâmbet extrem de larg, suspect de larg, mă întreabă ce mai fac, pe unde, cum, de ce. Am fost învins. Mi se ţeseau în minte tot felul de scenarii. Simţeam în aer şi din grija cu care îşi măsura cuvintele, din suspansul stângaci întreţinut, că mă aştepta o întâlnire grea, o întâlnire în care trebuia să fiu convins de ceva prin orice mijloace. O întreb galant, cât se poate de politicos, dacă nu m-a adus la o reuniune a martorilor lui Iehova, a vânzătorilor piramidali, de vreun fel. Sunt asigurat că nu este cazul, după care răsuflu semi-uşurat. Însă nu trece mult şi aud cum se întoarce discuţia după câteva secunde de linişte: „Dar ştii… Produsele ălora nu sunt chiar aşa rele. Ai încercat vreodată?” O fuck! Din acel moment am fost învins de două ori. Începeau să apară şi alţi zâmbitori şi alţi frezaţi perplecşi, ca mine, nu mai era cale de scăpare. Mii de trăsnete şi fulgere, m-au încolţit, sunt prins între ei, mă vor lega de un stâlp, vor începe să behăie toţi despre avantaje şi bani şi mă vor forţa să semnez adeziunea în organizaţia lor puturoasă de oameni dedicaţi, voi fi târât în săli de sute de locuri să ascult poveşti motivaţionale ale unor lideri, acum de succes, care au început exact ca mine, voi deveni şi eu un obsedat care va trebui să convingă alţi naivi. Nu mai eram doar învins, eram zdrobit deja. S-a dezvăluit şi secretul invitaţiei până la urmă: un nene de succes urma să ne prezinte afacerea lui de succes şi să ne atragă şi pe noi în ea ca să avem şi noi, neştiutorii, amărâţii, parte de succes.

Am intrat în sala răcoroasă, unde eu, în naivitatea mea iniţială îmi imaginam un bufet generos, că şi aşa criza le-a cam rărit. Nu era. Ne aştepta doar un nene mustăcios, cu laptop şi cu ghiul, singur, la o masă ferită, într-un colţ. În rest, totul gol. Suntem îndrumaţi să luăm loc, toţi se feresc şi ajung să stau eu lângă nenea cu succesul. Ne oferă generos ceva de băut, dar instinctele mă opresc să mă las prins în cursă. Cine ştie câte pastile au fost dizolvate în limonadă. Se poate şi fără. Trecem la treabă. Se iniţiază discursul. “Vă plac banii?” Am auzit bine. Asta a fost prima frază. S-a trecut direct la subiect, fără nici o prezentare inutilă, fără formule de curtoazie. Hmm, se părea că va fi o lecţie scurtă şi concentrată despre făcut bani. S-a dovedit, însă, a fi o naivitate în reviriment cea care m-a împins la a crede asta. Lecţia a durat două ore.

Cred că am fost un ascultător tare bun. Văzând pasiunea discursivă a omului, am adoptat un zâmbet subţire şi am clătinat din cap aprobator. I-am dat de înţeles că îl cred şi îl susţin. Mai mult, i-am adresat şi câteva întrebări. “Dar vai… nu îmi vine să cred. Chiar aşa este? Vânzările de tip piramidal au pornit din America? Oamenii voştri sunt întru totul absorbiţi de pasiunea meseriei? Oricine poate deveni milionar în euro în câţiva ani? Ouauu. Mă mai aşteaptă şi o excursie în Caraibe?” Cel mai impresionat am fost când mi s-a spus că la nivelul 3 pot câştiga un pix. Un pix, dar nu de orice fel. Un pix cu sigla companiei inscripţionată în partea superioară, acolo unde apeşi pe buton ca să îi iasă vârful. Şi la nivelul 4 pot câştiga un ghiul. Un ghiul exact ca cel de pe inelarul lui. Iooi. Toată viaţa am visat la ghiul. Tot ce trebuia să fac era să mă înscriu. Evident că am completat fişa de înscriere pentru ca toţi să plecăm împăcaţi. Le scânteiau ochii. Eram o pradă încolţită. Păcat că toate datele din fişa mea erau imaginate. Nu îmi mai aduceam aminte cu exactitate numărul de telefon şi a trebuit să improvizez unul. A doua zi, după ce credeam toată mascarada terminată şi mă reaşezam pe macazul meu de om lipsit de succes, primesc un telefon de la un număr necunoscut. „Dle Dănutz, tu eşti?” „Da.” „Oai, abia am dat de tine… Nu îţi trebuie bani?” „Nu. Am destui.” Ding, ding, ding.

Sebeş

E cel mai potrivit loc în care să îţi trăieşti melancolia. Cele mai puternice imagini, pe care le am legate de Sebeş, sunt încărcate de un auriu tăcut, spălat de stropi mărunţi de ploaie. Nu e niciodată mai plăcut decât la crepuscul, să îl traversezi molcom la pas, să îţi hrăneşti izolarea, să nu îl forţezi, să nu îi ceri să ţi se dezvăluie, să îl cunoşti doar ca pe o ibovnică visată. Cel mai bine i se potrivesc serile de toamnă, când este învăluit de fum şi de ceaţă, când miroase a roadă şi basmul se joacă înaintea ochilor tăi, întins peste ancadramente de uşi şi ferestre din stejar vechi, scorojit. Seamănă cu un orăşel nordic, mic, cochet, ordonat şi preaumblat de adieri tăioase de vânt, care îi sporesc alura de aşezare de poveste. Încărcat de istorie, a intrat în atemporalitate şi ia ochii trecătorilor săi dar, în acelaşi timp are grijă să le limiteze şederea la cât e nevoie. Pentru cei care îl locuiesc a rezervat o bună doză de linişte, care se consumă în propriul cămin.

Nu te împunge vreodată cu ceva care să iasă dintr-un cadru aplatizat. Ca să îi cunoşti conformismul îţi va lua mult timp. Ca să îi înţelegi conformismul nu vei reuşi vreodată. Dar orice încercare de abatere îţi va fi uşor ingurgitată şi mistuită. Dacă te apropii prea tare să îi cauţi în tenebre, te va respinge uşor. Dacă vei mai insista, o să îţi pară rău. Aerul emanat, asemănător cu al unui aristocrat de spiţă veche, autosuficient, m-a ţinut la depărtare de el, încă de copil. Speram ca trecerea anilor să mă îndreptăţească să îi gust din secrete. Dar atât cât mi-a permis atunci, a rămas permis şi pe mai târziu.

Corola acestui oraş are un scut al ei, mult prea tare pentru a fi pătruns de ascuţimea oricărui instrument aflat la îndemâna noastră.

Invitaţie

Ai lanţ gros de haor la gât?

Vinzi valută în colţ, lângă CEC?

Ai tricou alb, cu burtă?

Bei mai mult şi înjuri mai tare ca Băsescu?

Copiii tăi merg cu cuţite la şcoală?

Nu ştii cine a fost Beethoven?

Asculţi manele la maxim pe telefon şi spargi o sămânţă cu băieţii?

Ai renunţat la şcoală pentru „carieră”?

Nevasta ta vorbeşte cu cuvinte care încep cu „p”?

Conduci BMW tunat?

Te cerţi cu vecinii?

Suferi pentru Dan Diaconescu şi mai dai un gât de bere de tristeţe?

Atunci, eşti de-al nostru. Vino la Sebeş, la noua terasă deschisă în centru. Accesul, doar cu legitimaţie.

Bătrâneţe, *oa*e creţe

Dacă era să vină vorba de filme dedicate senectuţii, singura imagine care îmi venea în cap era cea a lui Walter Matthau în Grumpy Old men. Începând cu TIFF 2010, o să îl adaug şi pe Victor Rebengiuc mustăcios în Medalia de onoare. Într-o lume a mişcării perpetue, a energiei răsfrânte sub toate formele, a dinamismului atotstăpânitor, Medalia de onoare te obligă să încetineşti şi să guşti din viaţa molcomă şi plină de neputinţă a doi pensionari bucureşteni.

Pe 1 decembrie 1995, de ziua naţională a Românicii şi ziua în care s-a lansat cu mare pompă ProTv-ul, (sic!) cu culoare-i occidentală, rezervată con-cetăţenilor cu ştaif, Ion I. Ion, pensionar de apartament cu nevastă la fel de inexpresivă ca şi numele pe care îl poartă, primeşte o scrisoare de înştiinţare pentru a-şi ridica o medalie de la MApN. O medalie în semn de recunoştinţă pentru faptele eroice de pe frontul războiului încheiat cu 50 de ani în urmă. După ce îşi frământă bine amintirile şi reconstruieşte fapte de arme mai mult închipuite decât trăite, se răzgândeşte de la a-şi amaneta bucata de metal cu fontiţă, ba chiar o face un centru al existenţei sale condimentate cu votcă Scandic ascunsă în rezervorul de apă al veceului şi fente când vine vorba de plăţile restante la întreţinere.

Pelicula contrapune grotesc, pe toată lungimea sa, visele de preamărire ale mentalului popular, figurate prin statuile îndreptate cu aer eroic înspre cer, prin denumirile acordate spaţiilor publice, realităţii întruchipate de Ion Ion, îmbrăcat în cojoc vechi, cu plasă de rafie, înaintând prin ninsoarea care nu reuşeşte să acopere destul gri-ul urban. Şi fără replică, ţi-ai putea da seama din expresia complet absentă a lui Rebengiuc despre desfăşurarea acţiunii care te poartă printre prototipuri de personalităţi la vârsta a treia. Ca în orice adunare a lor, există cel puţin unul care să se priceapă la tratamente naturiste, există o reuniune placidă cu joc de Remi şi cu bârfe dezumflate dar pline de interes pentru ei. Cel mai savuros rămâne stafiditul Casanova, povestindu-şi aventurile recente şi blagoslovit după îndepărtarea aparatului auditiv cu un „Labagiu bătrân!”.

Imaginea tremurată, obţinută prin folosirea camerei mobile, practicată deja până la saturaţie în cinematografia românească a ultimilor ani, trădează moliciune, spaţiu de manevră şi relativism aproape supărător. Dar ce să-i faci? Suntem la un film cu bătrâni. Un film cu bătrâni, cărora azi tocmai li s-a cam tăiat pensia. Un film cu morocănoşi, cărora orice atenţie din partea unei figuri mai răsărite social le poate smulge un zâmbet de satisfacţie.

R. Peter Călin Netzer, Scenariu: Tudor Voican, Cu: Victor Rebengiuc, Camelia Zorlescu, Constantin Draganescu, Ion Iliescu

(pentru Man.In.Fest, nr. 2/2010)

De mers şi de văzut. Cel puţin o dată…

De câte ori lumea occidentală produce artistic despre război, o face grandios, eroic, cu ajutorul unei bune măsuri de resurse tehnice (vezi Steven Spielberg cu Saving Private Ryan, Francis Ford Coppola cu Apocalypse Now, Pink Floyd cu The Wall, sau The Doors cu „The Unknown Soldier”). Pentru Idi i Smotri (Du-te şi vezi în varianta română) peliculă lansată  în URSS, la aniversarea a patruzeci de ani de la victoria Aliaţilor asupra puterilor Axei în cel de-al Doilea Război Mondial, algoritmul acesta nu se aplica câtuşi de puţin. Această producţie urmăreşte atrocitatea războiului la cel mai jos nivel, pe feţele oamenilor simpli, care îndură trecerea maşinăriei monstruoase peste vieţile lor fără să lase posibilitatea înfăptuirilor eroice.

Având în vedere anul lansării sale şi poziţionarea geografică, am început apropierea de el rezervat, încordat şi atent pentru a para la timp orice asalt cu soluţie ideologică. Dar, pe măsura alunecării în desfăşurare, am înlocuit temerea cu o desfătare cerebrală aşa cum nu mi-a fost dată de prea multe ori în viaţă. Contrar aşteptărilor, nu există nici urmă de propagandă sau încercări de impunere brutală a unor idei prefabricate. Apelul se face către valori morale primordiale şi precede cu mult orice construcţie politică. Efectul rezultat de aici este năucitor şi îl întrece chiar şi pe cel stârnit de Lista lui Schindler.

Idi i smotri este cu siguranţă un film la care nu te poţi uita cu copiii şi nici chiar cu nevasta, decât dacă te simţi în stare de o bună porţie de consiliere post-vizionare. Titlul, nefericit adaptat la Go and see pentru varianta distribuită internaţional (Come and See pentru America şi Regatul Unit), face trimitere la capitolul 6 al Apocalipsei lui Ioan: „Şi când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul fiinţei a patra, zicând: Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce şedea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el…” Sub acest îndemn, regizorul rus Elem Klimov ne poartă într-un peisaj auster, de război epuizant, în Bielorusia anului 1943. Începutul peliculei îl are în centru Floria, un adolescent care îşi pregăteşte terenul pentru înrolarea în armata luptătorilor partizani. Înregistrat cu camera mobilă, tot filmul este construit ca o relatare a percepţiilor micului Floria, de la imagine la sunet, de la avântul cu care începe o viaţă sperat glorioasă până la repugnarea şi groaza impuse de ororile care însoţesc indisolubil politica de ocupaţie germană. Peisajul şi persoanele care îl animează prin înfăţişarea şi vestimentaţia lor crează puternice emoţii coşmareşti. Bielorusia a avut parte de cel mai aspru regim de ocupaţie german dintre toate republicile sovietice începând cu 1941, anul invaziei şi până la retragera trupelor, din 1944. Pierderile umane suferite au fost estimate între un sfert şi o treime din totalul populaţiei existente la acea dată. Oskar Dirlewanger, brutalul comandant SS, care a condus brigada care i-a preluat numele, pe frontul estic, este evocat prin existenţa animalului de companie care se mişcă frenetic pe parcursul unei execuţii în masă. Cele 140 de minute cât durează, filmul ne poartă prin umezeala şi mizeria unei lumi în plină experienţă apocaliptică. Imaginile încărcate de simbol şi coloana sonoră care le însoţeşte excede trăirea realistă, crescând treptat în mintea privitorului cu mult după terminarea proiecţiei.

În călătoria lui, Floria urmează un parcurs al iniţierii dar nicidecum unul care să îl poarte în normalitate. Plecat cu mari speranţe de lângă mama şi cele două surori mai mici, ajunge să se alăture partizanilor adăpostiţi în pădure, dar curând entuziasmul îi este retezat. Rămas în urma acestora, drumul său ia o altă direcţie şi întors acasă, este împuns de imaginea păpuşilor surorilor lui, aliniate sugestiv pe podea cu muşte zumzăind asupră-le. Nu aderă la niciun grup, singura apropiere umană pe care o experimentează fiind cu Glasha, o fată de vârsta sa, care îl însoţeşte prin absurdul ambiental. Scena ploii din pădure, poate singura de adevărată desfătare de pe tot parcursul filmului este împărtăşită de cei doi într-o bucurie care ar trebui să cureţe toată groaza sădită împrejur, însă nu durează decât puţin. În prima jumătate a filmului, Floria descoperă continuu într-un ritm lent, apăsat şi plin de simbol şi de fiecare dată izbucneşte în icnete de plâns după consumarea unui segment. Existenţa populaţiei indigene este supusă unui viol continuu, care, deşi nu expus explicit, este perceput de privitor cu prisosinţă. Imaginea puternică ţine locul replicii la care se mai adaugă o muzică hipnotică şi un zumzăit al unui avion care apare de câteva ori, servindu-ne o încărcătură de semnificaţie. A doua jumătate a filmului oferă explozii de acţiune în mod susţinut, cu un Floria îmbătrânit înainte de vreme, hipnotizat, nu doar ca personaj, ci, şi în realitate. Arma pe care o poartă băiatul, devenită un camarad de război, îngrijită cu atenţie atunci când i se rupe patul, se descarcă de-abia la sfârşit, pentru prima dată, când ochind chipul lui Hitler într-un tablou aruncat pe marginea drumului într-o baltă, desfăşoară în sens invers existenţa dictatorului până la momentul prunciei acestuia, unde se opreşte. Istoria nu poate fi schimbată.

Idi i smotri este ultimul film al lui Klimov, care după afirmaţia ulterioară: „mi-am pierdut interesul de a face filme. Am simţit că tot ce a fost posibil a fost deja realizat”, a dat cea mai potrivită evaluare a producţiei sale.

(pentru Man.In.Fest, nr. 2/2010)